Lumina întunericului Maicii Tereza (Partea II)
12.09.2007, Roma (Catholica) - Fără suferinţă, munca noastră ar fi numai o operă socială şi nu opera lui Isus Cristos, a spus Maica Tereza de Calcutta. Întemeietoarea Misionarelor Carităţii a exprimat aceste cuvinte într-o scrisoare adresată directorului său spiritual şi acum publicată – împreună cu alte scrisori – într-un volum intitulat „Come Be My Light”, editat şi prezentat de părintele Brian Kolodiejchuk. Ercis.ro a publicat a doua parte a traducerii interviului luat de agenţia Zenit părintelui Kolodiejchuk, preot Misionar al Carităţii şi postulator al cauzei de canonizare a Fericitei Maica Tereza de Calcutta.
– Cartea „Come Be My Light” prezintă în titlu cererea pe care Isus a făcut-o Maicii Tereza. În ce mod suferinţa sa răscumpărătoare în favoarea celorlalţi, trăită într-un întuneric extrem, se leagă de această vocaţie specială a ei?
– În timpul anilor 1950, Maica Tereza se abandonase lui Dumnezeu, acceptând întunericul său. Părintele Neuner – unul dintre directorii săi spirituali – o ajutase să înţeleagă aceasta, legând întunericul său cu chemarea sa de a potoli setea lui Isus. Ea era obişnuită să spună că sărăcia cea mai mare este aceea de a ne simţi nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi. Şi aceasta este exact ceea ce ea experimenta în privinţa lui Isus. Suferinţa sa de reparare – suferinţa sa pentru ceilalţi – era parte integrantă a modului în care îşi trăia vocaţia sa pentru cei mai săraci dintre săraci.
Deci pentru ea, suferinţa nu era numai sărăcia fizică şi materială, ci şi cea interioară, proprie persoanelor care se simt singure, neiubite, refuzate. Renunţase la lumina sa interioară, în favoarea celor care trăiesc în întuneric şi spunea: „Eu ştiu că sunt numai sentimente”. Într-o scrisoarea adresată lui Isus, a scris: „Isuse, ascultă rugăciunea mea. Dacă-ţi este plăcută, dacă durerea mea şi suferinţa mea, întunericul şi despărţirea mea îţi dă o picătură de mângâiere, dragul meu Isus, fă cu mine ceea ce vrei tu şi pentru tot timpul pe care-l vrei, fără a privi la sentimentele mele şi la durerea mea”.
„Eu sunt a ta. Imprimă pe sufletul meu şi pe viaţa mea suferinţele inimii tale. Nu te uita la sentimentele mele; nu ţine cont de durerea mea”. „Dacă despărţirea mea de tine îi aduce pe alţii la tine şi dacă în iubirea lor şi în apropierea lor tu vei afla bucurie şi plăcere, atunci, Isuse, eu sunt disponibilă, cu toată inima mea, să sufăr tot ceea ce sufăr, nu numai acum, ci pentru toată veşnicia, dacă este posibil”.
Într-o scrisoare adresată surorilor, exprimă carisma ordinului mai explicit: „Dragele mele fiice, fără suferinţă munca noastră ar fi numai o operă socială, foarte bună şi utilă, dar nu ar fi opera lui Isus Cristos, nu ar fi parte a răscumpărării. Isus voit să ne ajute, împărtăşind viaţa, singurătatea, agonia şi moartea”. „Toate acestea le-a luat asupra sa, îndurând şi noaptea cea mai întunecoasă. Numai făcându-se una cu noi el împlineşte răscumpărarea sa”. „Noi putem face acelaşi lucru: orice dezolare trăită de lumea săracă – nu numai sărăcia lor materială, ci suferinţa lor spirituală – trebuie să fie răscumpărată şi noi trebuie să facem partea noastră. Rugaţi-vă deci atunci când vi se pare că nu reuşiţi: «Eu vreau să trăiesc în această lume care este departe de Dumnezeu, care s-a îndepărtat aşa de mult de lumina lui Isus, pentru a-i ajuta, pentru a lua asupra mea o parte din suferinţa lor»”.
Şi aceasta este ceea ce consider eu declaraţia sa de misiune: „Dacă va fi să devin o sfântă, atunci cu siguranţă voi fi o sfântă «a întunericului». Aş fi încontinuu absentă din paradis, pentru a aprinde lumina celor care se află în întuneric pe pământ…”. Acesta era modul său de înţelege întunericul. Multe din lucrurile pe care le spunea au mai mult sens şi capătă o semnificaţie mult mai profundă acum când cunoaştem aceste lucruri.
– Ce răspundeţi deci celor care vorbesc despre experienţa ei ca de o criză de credinţă, ca şi cum în realitate nu ar crede în Dumnezeu, sau că în vreun fel înţeleg întunericul ei ca un semn de instabilitate psihologică?
– Nu a fost o criză de credinţă, nici o lipsă de credinţă. A fost o încercare a credinţei în care ea experimenta senzaţia de a nu crede în Dumnezeu. Această încercare a cerut o doză mare de maturitate umană, fără de care nu ar fi reuşit să o depăşească şi ar fi devenit dezechilibrată. Aşa cum a afirmat părintele Garrigou-Lagrange, e posibil să avem în acelaşi moment sentimente aparent contradictorii. Este posibil să avem o „bucurie creştină obiectivă”, aşa cum a definit-o Carol Zaleski, şi în acelaşi timp să trecem prin încercare sau să avem senzaţia de a nu crede. Nu este vorba de două persoane diferite, ci de o unică persoană cu sentimente la nivele diferite.
Noi realmente putem să trăim într-un fel crucea – cu durerea pe care aceasta o comportă, care deşi fiind spirituală rămâne durere autentică – şi în acelaşi timp să fim plini de bucurie pentru că ştim că suntem uniţi cu Isus. Şi acest lucru nu este fals. Aşa a trăit Maica Tereza o viaţa aşa de plină de bucurie.
– Ca postulator al cauzei sale de canonizare, când credeţi că vom putea să ne adresăm Maicii Tereza numind-o sfânta Tereza de Calcutta?
– Avem nevoie de o altă minune. Am găsit câteva, dar nici una nu ni s-a părut suficient de clară. Una a fost amintită în cauza de beatificare, dar acum suntem în aşteptarea altei minuni. Poate că Dumnezeu a voit să aştepte publicarea acestei cărţi: se ştie că Maica Tereza era sfântă, dar pe calea modestiei sale şi a simplităţii vieţii, lumea nu a putut să vadă cât şi cum era sfântă. Alaltăieri ascultam doi preoţi care vorbeau. Unul spunea că nu a fost niciodată un mare fan al Maicii Tereza, considerând-o numai o femeie foarte blândă, evlavioasă şi dedicată unor opere admirabile, dar care după ce a cunoscut viaţa ei interioară pentru el s-a schimbat totul. Astăzi avem mai mult de o idee de cât era de ridicată din punct de vedere spiritual şi ştim ceva mai mult despre caracteristicile sale mai profunde. O dată ce va fi dovedită minunea, va fi o perioadă de câţiva ani, desigur dacă Papa nu decide să scurteze perioada.
– Ce s-a întâmplat cu Ordinul după moartea Maicii Tereza?
– Ordinul a crescut cu aproape 1.000 de unităţi, trecând de la 3.850 în momentul morţii ei, la 4.800 astăzi şi au fost întemeiate peste 150 de case noi în peste 14 ţări.
