„Tată, spune-mi nu!”

01.08.2007, Roma (Catholica) - „I no per amore” (Nu-uri din iubire) este recenta carte a psihologului şi psihoterapeutului italian Osvaldo Poli. Săptămânalul catolic italian Famiglia Cristiana dedică, în numărul apărut pe 22 iulie, un amplu reportaj celor mai frecvente greşeli ale părinţilor în privinţa educării fiilor, aflăm dintr-un material publicat de Radio Vatican. În reportajul intitulat „Tată, spune-mi nu!”, se arată că modelul actual adoptat de părinţi, în care nu există cuvântul „nu!”, s-a dovedit a fi falimentar.

Materialul enumeră câteva dintre comportamentele greşite ale părinţilor, extrase de Osvaldo Poli din colocviile avute cu mulţi dintre aceştia: a bombăni continuu, fără a avea curajul de a impune o decizie justă; a accepta discuţii neconcludente cu fiii; a cere scuze copilului, după ce i s-a vorbit pe un ton mai aspru; a încerca să se cumpere disponibilitatea fiilor cu promisiuni şi cadouri; a da în mod continuu explicaţii pentru a obţine aprobarea lor; a-i ameninţa cu pedepse fără a se ţine vreodată de cuvânt; a permite copiilor să se dea bătuţi în faţa primului obstacol; a le netezi mereu calea şi a repara greşelile în locul lor; a-i face să se simtă speciali, tratându-i ca şi cum ei ar avea mereu dreptate, iar tot ce nu le reuşeşte este din vina altora; a le suporta mereu capriciile şi refuzurile, în speranţa că lucrurile se vor rezolva singure.

Un alt model, de asemenea greşit este cel al părinţilor care, în loc să-şi asume rolul de părinţi, îl preferă pe cel de prieteni ai propriilor fii. Iată cum comentează Osvaldo Poli această atitudine: „Este prea comodă erijarea în prieteni pentru a evita responsabilitatea de a-i călăuzi, încercând o apropiere emotivă nenaturală, comportându-se astfel încât fiii să-i perceapă ca pe fraţi sau surori mai mari. Încetaţi să-i faceţi pe copii să se simtă infailibili, tratându-i ca şi cum ar avea mereu dreptate, sau dându-le o atenţie excesivă, ca şi cum ar fi un obiect de cristal sau prinţi destinaţi cine ştie căror opere măreţe, ca şi cum n-ar fi şi ei datori să dea ceva din ei înşişi, ca şi cum ar avea dreptul la un tip de cale preferenţială care-i dispensează de datoria reciprocităţii”. Desigur, nu trebuie exagerat nici cu rigiditatea în raporturile cu proprii fii, arată autorul, insistând însă pe importanţa fermităţii în educarea acestora. Într-un cuvânt: echilibru, necesitatea de a nu cădea în erori extreme, precum permisivitatea excesivă sau severitatea exagerată.