Summorum pontificum – între dorinţe exprimate şi temeri întemeiate (III)

20.07.2007, Roma (Catholica) - În contextul recentului document papal „motu proprio”, ZENIT l-a interpelat pe părintele profesor Manlio Sodi. Pr. Sodi este profesor de liturgie, sacramente şi omiletică la Universitatea Pontificală Saleziană din Roma, este director al „Rivista liturgica”, a întemeiat şi a condus seria „Monumenta Liturgica Concilii Tridentini” şi acum conduce seria „Monumenta Studia Instrumenta Liturgica” (până acum 48 de volume) editată de Libreria Editrice Vaticana”. Pr. Mihai Pătraşcu a tradus pentru Ercis.ro acest interviu, pe care îl preluăm în trei părţi, astăzi ultima parte.

– Celebrarea cu vechiul rit va aduce mai multă lume ca să participe la Liturghia duminicală?
– Nu. Dincolo de vreo curiozitate sporadică, să nu ne facem iluzii. Aşa-numitul rit vechi va continua să facă un pic de zgomot, dar nimic mai mult. Viaţa parohiilor nu va fi tulburată pentru că lumea s-a obişnuit să asculte cuvântul lui Dumnezeu în limba vie, să se roage cuvântul lui Dumnezeu cu psalmul responsorial (absent din ritul vechi!), să-l primească într-o omilie strict dependentă de lecturi şi de misterul care se celebrează (şi nu o predică oarecare, eventual „pe teme”, uitând astfel tematica Lecţionarului!), să-l transforme în rugăciune cu oratio fidelium (absentă în ritul vechi!), să urmărească rugăciunea euharistică ca moment pentru a educa la mister… în timp ce se experimentează pe viu (şi nu numai sentimental). Dacă toate acestea pot să ofere un stimulent pentru viaţa liturgică (şi nu numai) a parohiilor, le-aş vedea într-o invitaţie la o grijă mai mare în pregătirea celebrărilor, în prezidarea acţiunii liturgice, în alegerea cântărilor (inclusiv valorizarea unora în latineşte, adesea cunoscute, dar valorizate puţin), în atenţia la semne şi la simboluri, în respectarea locului sacru ca spaţiu de dialog cu Dumnezeu, de rugăciune personală…

– Documentele ne pun în faţa a noi perspective instituţionale şi de responsabilitate în formare?
– Perspectivele manifestate în Summorum pontificum nu sunt noi în prima parte; sunt noi interpretările istorice, mai ales prin ceea ce se afirmă despre Pius al V-lea şi Paul al VI-lea (de fapt cele două reforme liturgice nu au fost făcute de ei în mod exclusiv), şi prin responsabilităţile care se schiţează încredinţate instituţiei Ecclesia Dei care cu acest document capătă o vizibilitate mai mare şi o autonomie mai puternică faţă de congregaţia care se ocupă de cultul divin şi de disciplina sacramentelor. Întrevăd probleme în jurul acestor fapte deoarece nu este vorba numai de a reedita vechile cărţi liturgice, ci de a pregăti preoţii şi seminariştii să desfăşoare această slujire. Şi cum să se coordoneze toate acestea? Vor fi disponibile alte cursuri de liturgie alternativă în seminarii? Sau se vor prospecta masterate pentru o pregătire accelerată? Presa a informat deja cu privire la disponibilitatea unui DVD aflat în comerţ pentru a educa la celebrarea cu ritul vechi: însă este o vizualizare a ceea ce este conţinut în De defectibus in celebratione missae occurrentibus care poate să educe pentru a forma adunarea la o adevărată experienţă a misterului? Insist însă asupra unui dat de fapt: cine va atinge problematica teologică şi ecleziologică ce stă la baza acestor lucruri? Teologia liturgică aşteaptă să fie declinată şi primită – pe linia tradiţiei patristice – pentru o formare integrală în care lex orandi (cultul) constituie inelul de întâlnire între lex credendi (credinţa) şi lex vivendi (viaţa). Apoi să ne gândim la tot ceea ce priveşte aspectul normativ adevărat şi propriu-zis. Ceea ce iese mai mult în evidenţă este atenţia care se mută de la responsabilitatea episcopului la cea a parohului care este invitat să primească cu bunăvoinţă cererile credincioşilor şi în acelaşi timp să aibă grijă ca binele lor „să se armonizeze cu grija pastorală obişnuită a parohiei […] evitând discordia şi favorizând unitatea întregii Biserici” (art. 5). Este o dispoziţie care este necesar să fie citită cu atenţie şi care cere o interpretare, şi în vederea problemelor care se întrevăd fie cât priveşte celebrarea, fie pentru o pastoraţie şi o spiritualitate. Oricum este clar că nici un preot nu va fi obligat să celebreze conform Liturghierului din anul 1962.

– Acum să trecem la Scrisoarea de însoţire a papei. Ce v-a uimit mai mult?
– Înainte de toate puternica participare personală a papei la această problematică. În afară de asta, m-a uimit distincţia care se face între forma obişnuită şi forma extraordinară care caracterizează „o folosire dublă a unicului şi aceluiaşi rit”; acest lucru are incidenţă într-o practică care de fapt porneşte pentru prima dată în istorie astăzi. Niciodată nu s-a întâmplat ca unul şi acelaşi rit să fie celebrat cu două forme diferite. Este vorba de o situaţie nouă care va trebui să se evalueze în practică; şi sperăm că aceşti trei ani de experimentare sunt suficienţi pentru a evalua cu obiectivitate problemele (chiar dacă unii au amintit că timpul „experimentărilor” s-a încheiat de mult timp).

– Cu „motu proprio” revin în vigoare şi celelalte cărţi liturgice vechi…
– Sunt prezentate patru: Missale (ed. 1962), Rituale (ed. 1952), Pontificale (ed. 1961-1962) şi Breviarium (ed. 1962). Dar va trebui să se adauge şi altele pentru a completa orizontul, adică Martyrologium şi Caeremoniale episcoporum. Scrisoarea se îngrijeşte să precizeze: „… pentru a trăi comuniunea deplină şi preoţii din comunităţile aderente la uzul antic nu pot, în linie de principiu, să excludă celebrarea conform cărţilor noi”. Acest lucru este foarte important. Pentru că este un mod gentil, dar ferm, pentru a face să se recunoască din partea tuturor, chiar şi a celor care au simpatii lefebriane, că Liturghia postconciliară este Liturghia obişnuită a Bisericii Catolice de rit roman şi ca principiu nu se poate refuza celebrarea ei ca şi cum nu ar fi validă sau mai rău…Reeditarea acestor cărţi – personal mă îngrijesc de una în seria „Monumenta liturgica piana”, editată de Libreria Editrice Vaticana – va fi un moment important pentru a verifica limitele lor faţă de actualele cărţi liturgice şi pentru a aprecia mai bine liturgia reformată conform indicaţiilor Conciliului al II-lea din Vatican.

– Papa în Scrisoarea sa invocă şi o grijă mai mare în celebrările liturgice…
– Acest lucru este foarte important. Acolo unde Liturghia este celebrată cu frumuseţea cuvenită nu vor exista tentaţii de a trece la ritul „extraordinar”. Sperăm că acest „motu proprio” să aibă incidenţă asupra tuturor, credincioşi şi laici, pentru o participare atentă şi respectuoasă la liturgie. Însă toate acestea vor fi posibile cu condiţia ca responsabilul celebrării să acţioneze cu competenţa şi deontologia profesională cuvenită! Există încă prea mulţi „prezidenţi ai adunării” care nu au citit niciodată Introducerea la Lecţionar. Cum este posibilă desfăşurarea unei slujiri de educare şi formare la acţiunea liturgică – şi prin intermediul ei – dacă nu se cunosc limbajele şi tot ceea ce este necesar pentru a le activa şi a le face „să vorbească” inimii credincioşilor? Pentru cel care a primit fără prejudecăţi şi teamă reforma voită de Conciliul al II-lea din Vatican aceste ultime documente pot să fie un stimulent de a continua pe linia Bisericii, fără temeri. Chiar şi situaţiile „negative” pot să constituie o autentică provocare de a merge mai departe, de a îmbunătăţi, de a înţelege că ţesutul eclezial este constituit din atâtea realităţi care cer uneori timp şi generaţii pentru a percepe calea cea mai potrivită în sequela Christi prin intermediul limbajului celebrării sfintelor taine.

– În aceste zile soseşte în librărie o „instant book” a dumneavoastră despre Liturghierul lui Pius al V-lea: puteţi anticipa ceva pentru cititorii agenţiei Zenit?
– Micul volum de 48 de pagini are ca subtitlu: Pentru ce Liturghia în latineşte în al III-lea mileniu? ca provocare pe care editorul (Mesagerul de Padova) a voit să o pună pentru a solicita atenţia asupra problematicii. Textul scurt se inserează în mulţimea de intervenţii, deocamdată mai mult de tip jurnalistic, pentru a oferi câteva precizări utile iniţiale. Cele patru capitole mici tratează înainte de toate despre Liturghier pentru a explica genul de carte, dat fiind faptul că toate ziarele i-au amplificat importanţa. Pentru aceasta, în al doilea rând, era necesar să se ofere câteva aluzii sumare cu privire la istoria acestei cărţi. Un al treilea pasaj cerea să se evidenţieze adevăratele noutăţi ale Liturghierului Conciliului al II-lea din Vatican. În sfârşit, al patrulea este o invitaţie de a reflecta în jurul întrebării: Două forme pentru a celebra aceeaşi liturgie? Oricum, orice tip de reflecţie nu va putea fi făcută cu obiectivitate dacă nu se confruntă înainte de toate cu documentul conciliar despre liturgie, Sacrosanctum Concilium, şi cu constituţia apostolică a lui Paul al VI-lea cu titlul Missale romanum: un text care se găseşte la începutul fiecărui Liturghier. Prin confruntarea cu acest document amplu, de importanţă fundamentală, superior unui „motu poprio”, se poate percepe mai bine fie exigenţa de a cunoaşte mai bine istoria, fie ceea ce a fost făcut cu noul Liturghier, fie depăşirea completă a precedentului Missale. Cuvintele cu care se încheie constituţia apostolică răsună astăzi mai mult ca niciodată elocvente: „Ceea ce am stabilit şi poruncit aici (statuta et praescripta) vrem să rămână valid şi eficace (firma et efficacia), acum şi în viitor, în pofida a ceea ce poate să fie contrar în constituţiile şi în dispoziţiile apostolice ale predecesorilor noştri şi în alte dispoziţii, chiar vrednice de menţiune şi de derogare deosebită”.