Summorum pontificum – între dorinţe exprimate şi temeri întemeiate (II)

19.07.2007, Roma (Catholica) - În contextul recentului document papal „motu proprio”, ZENIT l-a interpelat pe părintele profesor Manlio Sodi. Pr. Sodi este profesor de liturgie, sacramente şi omiletică la Universitatea Pontificală Saleziană din Roma, este director al „Rivista liturgica”, a întemeiat şi a condus seria „Monumenta Liturgica Concilii Tridentini” şi acum conduce seria „Monumenta Studia Instrumenta Liturgica” (până acum 48 de volume) editată de Libreria Editrice Vaticana”. Pr. Mihai Pătraşcu a tradus pentru Ercis.ro acest interviu, pe care îl preluăm în trei părţi, astăzi a doua parte.

– Se vorbeşte mult despre liturgie, dar există impresia că în spatele acestui termen există atât interes şi un pic de confuzie. Dumneavoastră ce credeţi?
– Am celebrat de puţin timp 40 de ani de la Conciliul al II-lea din Vatican; mai mult, deja se începe să se întrevadă a 50-a aniversare a constituţiei Sacrosanctum Concilium în anul 2013. Mă îndoiesc că este dobândită în mod paşnic cunoaşterea acestui document din partea celui care vorbeşte despre liturgie. Încă de la nr. 1, părinţii conciliari afirmă că „Sfântul Conciliu îşi propune … mai buna adaptare la necesităţile epocii noastre a acelor instituţii care sunt supuse schimbărilor … Consideră de datoria sa să vegheze în mod deosebit şi la reînnoirea şi cultivarea liturgiei”. În această linie Conciliul aminteşte „principiile” şi stabileşte „normele practice” (nr. 3). De aici porneşte apoi conceptul de liturgie care este definită – după un parcurs biblico-teologico-liturgic (cf. nr. 5-7) – ca „exercitare a misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia…” (nr. 7). Sunt principiile – însă documentul conciliar mai găseşte altele, oricum toate centrate în jurul provocării participării active (cf. nr. 48) – pe care apoi Conciliul inserează o voinţă de reformă: „Ritualul sfintei Liturghii va fi revizuit…” (nr. 50); „… se vor deschide mai larg comorile Bibliei” (nr. 51); „… omilia este parte integrantă a Liturghiei…” (nr. 52); „rugăciunea comună sau rugăciunea credincioşilor va fi reintrodusă…” (nr. 53); „se va redacta un nou ritual al concelebrării…” (nr. 58). S-ar putea continua pentru toate celelalte sacramente şi sacramentalii. În faţa fiecărei dispoziţii conciliare, cum să citim noua dispoziţie juridică ce permite folosirea a ceea ce Conciliul însuşi a cerut să fie schimbat?

– Chiar era necesară această intervenţie magisterială pentru întoarcerea la Liturghia în limba latină?
– Cine cunoaşte liturgia Bisericii, fie în istoria sa, fie în forma sa actuală, ar trebui să ştie că ritul roman se exprimă mereu în limba sa originară şi constantă (de mai bine de 16 secole) care este limba latină. Toate cărţile reformei liturgice sunt în latineşte. Şi Liturghierul Conciliului al II-lea din Vatican este în latineşte, atât cel al lui Paul al VI-lea (1970) cât şi cel al lui Ioan Paul al II-lea (2002). Ori de câte ori este posibil se poate celebra în limba latină; este suficient să se intre în catedrale sau în bazilici şi se vede că duminica cel puţin o celebrarea are loc în latineşte şi adesea folosind cântul gregorian. În aceste locuri adesea şi celebrarea Liturgiei orelor este în limba latină, cel puţin cu cântarea imnului şi a antifonelor!

– Toate acestea pot solicita o întoarcere, şi nu numai de flacără, pentru limba latină şi pentru aproape două milenii de cultură (nu numai creştină) exprimată în această limbă?
– Nu un „motu proprio” va face să se renască iubirea faţă de limba latină, aşa cum nu a fost suficientă la timpul său constituţia apostolică Veterum sapientia ca să remotiveze studierea limbii latine care a caracterizat şi continuă să caracterizeze glasul Bisericii latine. Dispariţia progresivă a limbii latine din multe programe instituţionale ale culturii statelor a provocat o sărăcire şi în seminarii şi în facultăţile teologice. Consecinţele sunt foarte grave pentru cultura în general, chiar laică, şi pentru cea ecleziastică în special. Cea laică va regăsi cu mai mare dificultate „matricele” limbilor naţionale care mai ales în Europa şi în America Latină au în limba latină (şi în limba greacă) cele mai răspândite rădăcini, începând de la limba engleză! Cultura ecleziastică are cuprinse în limba latină toate comorile patrimoniului său cultural, de la operele sfinţilor părinţi ai Bisericii la traducerile Bibliei care apoi au influenţat pozitiv numeroase alte compoziţii cum sunt imnurile, antifonele, rugăciunile etc. O soluţie pentru a remedia toate acestea ar consta în a pune ca şi condiţie pentru studierea teologiei cunoaşterea limbii latine în aşa fel încât să se ştie măcar să se interpreteze textele. Însă mi se pare o ipoteză a cărei soluţionare apare foarte îndepărtată.

– În intenţiile Sfântului Părinte „motu proprio” ar putea să convingă Comunitatea „Sfântul Pius al X-lea” să reintre in Biserică. Ce credeţi?
– Raportul dintre „motu proprio” şi Comunitatea „Sfântul Pius al X-lea” nu este direct legată de liturgie. Aşa cum am amintit mai sus, problema se pune în altă parte. Atâta efort pentru a scoate din biblioteci vechile cărţi liturgice apare o operaţiune care poate să stea alături de o reintrare. Dar după aceea? Este posibilă rămânerea a două forme de celebrare în acelaşi rit? Cum să citim aceste diferite forme de celebrare în lumina celor afirmate în SC 41: „… manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar la care prezidează episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului”?

– După circa patruzeci de ani, este greu pentru mulţi preoţi tineri să celebreze cu un rit pe care nu-l cunosc şi într-o limbă care aproape că nu este deloc practicată. Grija Sfântului Părinte îi va face pe tineri să studieze mai mult latina şi liturgia?
– Pentru limba latină am spus deja mai sus. Şi pentru liturgie? Conciliul spusese clar că liturgia trebuie să fie numărată printre materiile principale. De ce? Părinţii conciliari au înţeles, prin intermediul dezbaterilor referitoare la Sacrosanctum Concilium, la Dei Verbum, la Lumen gentium şi la Optatam totius, că liturgia este limbajul pentru a exprima credinţa Bisericii, ba mai mult ea „e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi izvorul din care emană toată puterea ei” (SC 10). Dacă nu se intră în interiorul acestui limbaj (constituit din cuvântul lui Dumnezeu, din eucologie şi din ritualitate) nu se înţelege sensul riturilor. Iată de ce trebuie să se facă spaţiu pentru a prezenta liturgia nu ca pe o ceremonie care trebuie îndeplinită, ci ca pe un ansamblu de limbaje care ajută să se experimenteze misterul Paştelui lui Isus Cristos. Şi atunci ne întrebăm: dincolo de spaţiul acordat profesorului de liturgie, ce pregătire este asigurată pentru profesori? Ce raport este între disciplinele teologice urmând linia din Optatam totius 16? De asemenea: ce ascultare este realizată faţă de conţinuturile şi dispoziţiile Bisericii? Trebuie recunoscut că documentele oferă parcursuri formative adecvate, însă câţi celebrează uitând că liturgia este operă a Bisericii şi că nu poate fi „interpretată” după propriile fantezii sau mergând pe improvizaţii? Dacă percepem atâtea plângeri se datorează faptului că prea des acţiunea liturgică este „gestionată” nu urmând acel signum unitatis care în schimb ar trebui amintit încontinuu.