L’Osservatore Romano evocă figura Cardinalului Iuliu Hossu
27.05.2019, Vatican (Catholica) - În data de 25 mai 2019, ziarul L’Osservatore Romano al Vaticanului a dedicat un articol figurii primului Cardinal al Bisericii Greco-Catolice din România, Episcopul Iuliu Hossu. Amintim că pe data de 2 iunie, Papa Francisc îl va beatifica la Blaj pe Cardinal și pe alți 6 Episcopi martiri ai Bisericii Greco-Catolice: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu. Vă oferim articolul semnat de Lorenzo Fazzini, după traducerea făcută de pr. dr. Mihai Pătrașcu.
În închisoare și-a făcut un rozariu cu biluțe din miez de pâine pe care le aduna în acest scop, sustrăgând-o din rația mică de hrană (însă temnicerii i-au luat și acel rozariu). În prima zi în care a fost închis pentru credință – era 29 octombrie 1948, la 1.30 noaptea – a făcut un gest cu semnificație evanghelică: a intrat în celulă, a îngenuncheat pe pământ și – cuvintele sale – „l-am glorificat pe Domnul Isus care m-a făcut pe mine, nevrednicul, vrednic de această mare cinste a închiderii pentru credință”. Cei 22 de ani pe care i-a executat fără libertate din cauza credinței – între închisoare și domiciliu forțat, între 1948 și 1970 – nu i-au zdruncinat niciodată încrederea nepotolită în Dumnezeu, așa încât obișnuia să le repete temnicerilor și persecutorilor: „Credința noastră este viața noastră”.
Mons. Iuliu Hossu este unul dintre cei șapte Episcopi greco-catolici pe care Papa Francisc îi va beatifica în timpul următoarei sale călătorii în România: ceremonia este prevăzută pentru duminică, 2 iunie, pe Câmpia Libertății din Blaj. Figura lui Hossu este cea mai vizibilă din grupul de prelați români pe care Pontiful îi va ridica la cinstea altarelor. De fapt, în 1969, Papa Paul al VI-lea l-a numit Cardinal in pectore pe Episcopul de atunci de Cluj-Gherla (1885-1970), primul prelat al Bisericii Greco-Catolice române care a primit această funcție. Însă abia în 1973, Pontiful din Brescia a putut să dezvăluie această numire public, din cauza situației dificile a catolicilor de dincolo de cortina de fier.
Autobiografia Cardinalului Iuliu Hossu – publicată în urmă cu câțiva ani de Edizioni Dehoniane Bologna cu titlul „La nostra fede è la nostra vita. Memorie”, care ar merita o transpunere cinematografică – ne redă statura unui păstor de suflete de o măreție neobișnuită, apropiat de poporul său, capabil să suporte suferințe enorme pentru a da mărturie despre propria adeziune la Cristos și la Biserică. Un jurnal clandestin pe care prelatul l-a putut redacta între august și noiembrie 1961, când a reușit să scoată din captivitate paginile redactate în ascuns în timp ce era închis în mănăstirea ortodoxă din Căldărușani, în izolare totală.
„Păstor cu mirosul oilor” este îndemnul pe care Papa Francisc îl sugerează cu insistență slujitorilor lui Dumnezeu. Ei bine, pentru Mons. Hossu apropierea de persoane nu era un mod de a spune, ci de a face. În mod concret. De exemplu, pentru a vizita parohiile sale, cerea chiar și o călătorie într-o căruță. Odată a făcut 120 de kilometri, tot drumul, pentru a vizita parohia din Strâmbu, autostopul improvizat într-o căruță (preferând-o în locul autobuzului mai comod), pentru a ajunge la credincioșii săi. În timp ce mai era în libertate, înainte de arestare, predica sa îi atrăgea pe oameni. Așa încât a fost pus în lista Episcopilor care trebuie arestați cei dintâi.
Asemenea lui, mulți au opus rezistență politicii autorităților comuniste din acel timp, marcată de divide et impera, adică crearea de tensiuni ad hoc între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, pentru a încerca să îi constrângă pe membrii celei dintâi să intre, forțat, în rândurile celei de-a doua. Este memorabilă rezistența pr. Feneșan din Suceag, localitate pe lângă Cluj: tată a nouă copii (preoții din Biserica Greco-Catolică se pot căsători), „el a refuzat să pună propria semnătură” la aderarea la Biserica Ortodoxă. „A preferat să devină păzitor de porci, curățând grajdurile cu soția sa”, amintește Cardinalul Hossu, dându-i atestare publică de stimă.
Tocmai pentru aceasta Mons. Hossu a fost arestat (și cu el s-au numărat în total la un moment dat alți 35 de Episcopi și preoți): pentru credința sa catolică. Convingerea sa – „Credința noastră este viața noastră” – nu s-a temut să o proclame apertis verbis în diferite ocazii: ministrului cultelor, Stanciu Stoian, i-a spus-o atunci când trebuia să apere Academia de Teologie catolică evacuată. A spus aceasta nou prim-ministrului Petru Groza, când acesta încerca să îl lingușească promițându-i un scaun episcopal important (Iași), dacă se supunea dictatului comunist. I-a repetat aceasta Patriarhului ortodox de atunci Iustinian, care a comentat astfel întâlnirea lor față în față, adresându-se agenților secreți care îl escortau când l-a vizitat pe Cardinalul Hossu: „El este ca un general care nu poate abandona poziția sa”.
Mons. Hossu și-a reînnoit convingerea în fața funcționarului comunist care l-a interogat de mai multe ori în închisoare. Celui care l-a întrebat: „Ai putea să ieși de aici cu aceeași haină cu care ai intrat. De ce îl ai mereu în minte pe Papa?”, el i-a răspuns: „Papa este conducătorul Bisericii noastre, și nu numai a noastre, ci și al întregii Biserici Catolice. Aceasta este dogmă de credință”. Viitorul fericit nu a cedat niciodată în fața lingușirilor puterii, preferând să îmbrățișeze mai degrabă detenția decât lepădarea de credință. Și astfel, împreună cu mulți alți frați în credință, a mers pe drumul închisorii. Condițiile de viață din spatele gratiilor erau foarte dure, amintea însuși Cardinalul Hossu: „O viață de sclavi, zi și noapte, în închisoarea din Sighet, nu timp de o zi sau timp de o lună, ci timp de patru ani și unsprezece zile”.
În ziua în care viitorul fericit și colegii săi au fost închiși în închisoare au fost primiți astfel de șeful temnicerilor: „Să băgăm boi în grajd”. Mâncarea era o variabilă nebună a planului ucigaș față de acești „dușmani ai poporului”: „Alimentația avea ca scop să ne înfometeze, să ne stingă prin epuizare. Era convingerea noastră că se tindea să ne epuizeze lent”, notează Episcopul Hossu. De asemenea: „Da. La Sighet am văzut, am simțit și am trăit ‘foamea’. Se vorbește mult despre foame și înainte nu ne dăduserăm seama cu adevărat ce însemna; în închisoarea de la Sighet am învățat și am înțeles dificultatea poruncii Domnului de a o alina în orice loc s-ar afla ea, în orice loc s-ar vedea ea”.
În fața acestor suferințe îndurate din fidelitate față de credință, rămân memorabile cuvintele unui Episcop care a ales mai degrabă închisoarea decât lepădarea de credință. Preoților și credincioșilor („poporul credincios al lui Dumnezeu”, cum îl definea) le-a scris: „În acest mod trăiesc viața mea cu voi. Sufletul meu este bucuros, nu este înlănțuit de literele D.O. (domiciliu obligatoriu, n.r.) tipărite pe cartea de identitate și pe certificatul de domiciliu obligatoriu. D.O. mă ține legat cu trupul. Însă sufletul nu este legat”.
