Pr. Gianfranco Ghirlanda despre decizia Papei legat de „secretul pontifical”
19.12.2019, Roma (Catholica) - „Răul care este făcut copiilor este un semn care rămâne pentru toată viața. Este un lucru foarte grav, pentru aceasta Papa caută toate mijloacele pentru a dezrădăcina acest rău din Biserică și a fi astfel și un simbol de transparență și angajare pentru toți.” Pornește de la această afirmație comentariul pr. Gianfranco Ghirlanda, profesor emerit al Facultății de Drept Canonic la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, la rescriptul semnat de Papa Francisc și publicat la 17 decembrie 2019, cu care este promulgată instrucțiunea „Despre caracterul rezervat al cauzelor” și este abolit „secretul pontifical” despre cazurile de abuzuri, violențe sexuale și pedo-pornografie din partea clericilor în dauna minorilor. Pr. Ghirlanda a publicat recent volumul „Sacramentul Preoției și viața clericilor”.
– Este o noutate importantă, părinte profesor. V-a surprins?
– Nu mult, deja în motu proprio Vos estis lux mundi aceste lucruri au fost spuse. Acum este o precizare. Însă cred că este important de amintit ceea ce stabilea deja articolul 3 din Vos estis lux mundi, adică abolirea acestui secret nu trebuie confundată cu abolirea sigiliului sacramental, care nu este în nici un mod atins, pentru că preotul care încalcă sigiliul sacramental este excomunicat ipso facto și cu excomunicare rezervată Sfântului Scaun. Sigiliul este ca o piatră: nu poate să fie înlăturată în nici o manieră. Tot în acel articol 3 este protejată și direcțiunea spirituală, făcând referință la can. 1548 § 2. Sunt două puncte clare și acum în această instrucțiune este protejat și caracterul rezervat al investigațiilor stabilit de can. 471 nr. 2, adică secretul celor care lucrează în oficiile din curie. Atât motu proprio cât și instrucțiunea protejează efectiv aceste tipuri de secret care sunt sacre pentru Biserică.
– Cât va fi la „discreția” Diecezelor acest proces de transparență? Este de sperat într-un tratament egal al proceselor în întreaga lume?
– Nu, nu există limită de discreție, deoarece pentru aceste delicte mai grave – și aici vorbim despre drepturi mai grave – competența este a Congregației pentru Doctrina Credinței. Ordinarii fac investigația prealabilă unde efectiv toată procedura de instruire este protejată de secret, pentru că încă nu se știe dacă are sau nu fundament acuzarea. Această procedură este făcută la nivel local. Apoi Congregația decide dacă să judece ea însăși sau să lase Episcopului judecata. Dar Congregația este cea care decide. Episcopul trebuie să respecte fie legile universale, deci motu proprio, fie celelalte legi referitoare la aceste delicte, deci și aceste rescripte publicate.
– Sunteți foarte apropiat de Papa Francisc – ce este în spate?
– Există ceea ce era și în spatele celorlalți doi papi: Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea și Papa Benedict al XVI-lea, care au luat în serios problema. Papa Francisc ia inițiative pe plan legislativ, deci normativ, care specifică modul de a interveni și procedura de urmat pentru a face mai eficace intervenția Bisericii din punct de vedere canonic.
– Ce mesaj dă și altor sectoare în care din păcate se consumă pedofilia?
– Un semnal puternic care îi invită pe toți să deschidă ochii asupra unui fenomen care trebuie să fie examinat cu atenție și în manieră serioasă, și în toate sectoarele, pentru că pedofilia și abuzurile, din păcate, au loc nu numai în biserică, ci și în cadrul familial, în cluburile sportive, în școli. Se vorbește foarte puțin despre aceasta și întotdeauna în relație cu Biserica Catolică. Papa dă semnale și spune: noi luăm în serios acest fenomen și încercăm să facem cât mai mult posibil, și în formarea din seminarii unde se insistă asupra formării umane, psihologice și afective pentru ca să se ajungă a fi preot cu un echilibru psiho-afectiv adecvat. Dacă nu se merge la pregătirea candidaților, nu se eradică problemele. Se acționează asupra efectelor, dar nu se merge la cauze.
– Întorcându-ne la sigiliul sacramental: în Australia există o dezbatere pentru ca să fie eliminat în favoarea justiției pentru victime. A-l revendica, apare în ochii oamenilor o poziție nepopulară.
– Biserica are de-a face cu conștiința persoanelor în care acționează „instrumental” față de Dumnezeu. Înțeleg că un guvern civil și laicizat nu îl înțelege, însă Biserica nu poate renunța la acest sigiliu.
– De ce?
– Este în joc protejarea conștiinței persoanei. Adică atunci când unul intră în raport cu conștiința persoanei la Spovadă și chiar la direcțiunea spirituală, persoana își încredințează conștiința pentru a cere Milostivirea lui Dumnezeu și a fi însoțită să remedieze răul comis. Acesta este domeniul conștiinței. Aceasta nu elimină faptul că delictul este public, și în domeniul canonic trebuie să fie pedepsit însă duhovnicul nu poate denunța dacă a aflat faptul la spovadă.
– Și ce poate să facă?
– Nimic. Să se roage.
– Însă poate convinge persoana să se autodenunțe.
– Poate să spună persoanei: „Dacă tu ești cu adevărat căit pentru ceea ce ai comis, trebuie să fii dispus să te supui și consecințelor civile”. Însă există un principiu fundamental al dreptului, al oricărui drept, și în domeniul civil, adică nimeni nu este obligat să se denunțe pe sine însuși. Duhovnicul sau părintele spiritual pot să spună: „Uite, tu ai conștientizat răul pe care l-ai comis și trebuie să faci în așa fel încât să fie remediată dauna pe care tu ai făcut-o acestui copil. Este o daună într-adevăr gravă și trebuie să suporți consecințele și din punct de vedere civil.” Însă nu îl poate obliga să facă aceasta pentru că nimeni nu este ținut să se denunțe pe sine însuși. În schimb este diferit cazul în care este inculpată o altă persoană: sunt obligați să se denunțe pe ei înșiși pentru a salva această persoană.
– Este un punct care e greu de înțeles. De ce toate acestea față de vinovat în cadrul Spovezii?
– Pentru că suntem în domeniul conștiinței care aparține numai lui Dumnezeu. Motiv pentru care sunt pe deplin de acord fie cu motu proprio fie cu instrucțiunea, să fie cea mai mare transparență posibilă și cea mai deplină colaborare cu organele statului însă Biserica pe bună dreptate tutelează acele domenii care îi sunt proprii și la care nu poate renunța pentru că altminteri merge împotriva sacralității conștiinței care, repet, aparține lui Dumnezeu. Și duhovnicul intră acolo pentru că persoana îi permite să intre având garanția că ceea ce spune la Spovadă nu va fi revelat niciodată, altminteri nu s-ar spovedi. Spune Scriptura: „Eu nu caut moartea păcătosului ci vreau ca să se convertească și să trăiască”. La spovadă, Biserica se pune la dispoziția păcătosului pentru ca să se convertească și să trăiască. Vor exista alte căi, adică procesul canonic și civil, pentru a ajunge la anumite consecințe, însă suntem într-un alt domeniu și cele două lucruri trebuie bine deosebite și protejate. (material al Agenției SIR tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
