Icoanele şi colindele s-au născut odată cu poporul român

20.12.2006, Cluj (Catholica) - (Declaraţie de presă a Mitropolitului Bartolomeu Anania.) Ca şi cum sărăcia endemică, degringolada politică, infracţionalitatea camuflată, corupţia sub acoperire şi exhibarea libertinajului nu ne-ar fi fost deajuns, în toamna acestui an s-au produs în România şi două atentate morale la adresa copiilor şi tinerilor noştri.

E vorba de o campanie a unei minorităţi agresive pentru eliminarea religiei din învăţământul public, tocmai într-o vreme când şcolile noastre sunt asaltate de tabagism, alcoolism, droguri, sexualitate, golănie argotică şi dezmăţ comportamental. Nu e pentru prima oară când intervin în această problemă, dar vreau să le reamintesc zeloşilor noştri atei că religia, ca materie a trunchiului comun, este prevăzută în Legea Învăţământului, fără ca prin aceasta să i se răpească elevului libertatea de a o refuza. Pe de altă parte, din paisprezece state ale Comunităţii Europene, doar două nu au religia în sistemul educaţional. Din acest punct de vedere, iată că ni se îmbie gloria de a ne aşeza la coada continentului.

Mai nou, se agită o seamă de proteste împotriva prezenţei icoanelor în şcoli, fără ca vreun elev sau părinte să se fi plâns. Înainte de a fi toleranţi, părinţii şi elevii cunosc regula elementară a bunului simţ, aceea că într-o biserică îţi descoperi capul, într-o sinagogă ţi-l acoperi, într-o geamie intri desculţ. Nici chiar Episcopul Romei nu a socotit că-şi trădează credinţa dacă într-o moscheie dintr-o ţară majoritar musulmană se roagă cu faţa spre Mecca şi mâinile pe abdomen. Protestele liber-cugetătorilor noştri sunt, de fapt, o incriminare în numele discriminării, aşa cum comunismul experimenta dezumanizarea sub lozinca umanismului. Se pare că recenta Lege a Cultelor nu-i afectează pe protestatari; ei nu „defaimă”, nu „ofensează”, ci, mai simplu, neagă. Ei bine, acestei negaţii îi poate sta în faţă un singur exemplu care demonstrează că, departe de a provoca vrajba sau ura, icoana inspiră linişte, încredere, speranţă, reconciliere. Celebra „Pace de la Cozia”, din 22 ianuarie 1999, între minerii dezlănţuiţi şi un guvern speriat de iminenţa unui război civil, a fost posibilă datorită prezenţei icoanelor în sala de conferinţă, prin care confruntarea a devenit dialog.

Icoana e mai mult decât un material didactic, decât o operă de artă, decât un simbol; prin sfinţire, ea devine sfântă. Alungi sfinţenia, se cască vidul. Printre datinile noastre de Crăciun, colindate în spaţiul public, se numără şi „steaua frumoasă şi luminoasă”, în centrul căreia e zugrăvită icoana Naşterii Domnului. Răpiţi-i stelei icoana, şi de îndată se va preface în semnul golului pe care-l ştim.

Orice s-ar zice şi oricâte ironii la modă s-ar face pe seama „mioriticului”, icoanele şi colindele s-au născut odată cu poporul român, fac parte din fiinţa noastră naţională, sunt componente ale sufletului românesc, mărturii ale identităţii cu care intrăm în Uniunea Europeană. Ca atare, ele nu pot fi obiectul unor decizii statale. Îl invit însă pe iconoclastul cu certificat de sănătate mintală ca, în virtutea libertăţii cavalereşti pe care i-o respectăm, să intre ziua într-o sală de clasă şi, în prezenţa elevilor, să smulgă icoana de pe perete, el, cu mâinile lui. Ne vom ruga pentru el.

Tuturor cititorilor şi ascultătorilor acestui mesaj le doresc, din toată inima, Sărbători luminoase, binecuvântarea Domnului, deplină sănătate, belşug în casă şi spor de bucurii. La mulţi ani! (Material apărut astăzi pe situl Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului)