Robert Lazu: „A fi sau a nu fi… sfânt, aceasta-i marea provocare!” (I)

26.07.2006, Timişoara (Catholica) - Filosof şi teolog, Robert Lazu este autorul mai multor cărţi („Farmecul discret al teologiei”, „Exerciţii hermeneutice”, „Lecturi catolice”, „Lumea lui Tolkien”) precum şi colaborator a numeroase reviste de cultură. Cu ocazia Întâlnirii Diecezane de Tineret, a prezentat conferinţa cu tema „Codul lui Da Vinci”. Domnia sa a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări legate de acest subiect multimediatizat. Vita Catholica Banatus a publicat luna trecută un interviu cu timişoreanul Lazu, pe care îl reproducem în două părţi. Astăzi prima parte.

– În acest moment pare că s-a declanşat un adevărat curent împotriva Bisericii Catolice (Codul lui Da Vinci, Evanghelia lui Iuda, ca să nu mai amintim literatura despre Sf. Graal, Misterul templierilor etc.) Care credeţi că este cauza?
– Răspunsul la o asemenea întrebare nu cred că poate fi unul simplu şi tranşant. Există, neîndoielnic, o multitudine de cauze, deşi unele dintre acestea sunt mai importante. De exemplu, în ceea ce mă priveşte, consider că problematica acestor texte – care se centrează pe caracterul Persoanei lui Isus Nazarineanul – ne permite să întrezărim o dezbatere la fel de veche precum însăşi istoria creştinismului: A înviat sau nu Cristos? Împreună cu răspunsul acordat acestei chestiuni stă sau cade sensul vieţii, al lumii, al întregii existenţe. Ne amintim aici cuvintele Apostolului Paul, care, discutând consecinţele acceptării sau refuzului acestui eveniment cosmic, sublinia tocmai acest lucru: dacă refuzăm Învierea nu ne rămâne decât hedonismul generalizat („să mâncăm, să bem şi să ne veselim…”). Revenind deci la textele pe care le-aţi menţionat, ele reflectă – pe de o parte – frământările celor confruntaţi cu evenimentul Învierii dar şi cu adevărul Persoanei divino-umane a Fiului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte reflectă refuzul îndreptat împotriva religiei creştine şi a Întemeietorului Său de către cei care, orbiţi de păcat, optează pentru culmile suferinţei în locul bucuriei Învierii. Trebuie să acceptăm cu toţii că această alegere e posibilă. De multe ori noi, cei credincioşi, suntem uimiţi că pot exista necredincioşi, agnostici, atei etc. Da, ei există şi, evident, îşi promovează sus şi tare ideile, convingerile, experienţele. E acesta un drept natural specific omului creat de Dumnezeu ca fiinţă liberă. Însă din momentul în care luăm act de mărturia celor „dimpotrivă” trebuie să înţelegem că nouă, celor care avem darul credinţei, ne revine menirea – care, atenţie!, nu-i facultativă – de a face toate eforturile posibile, sprijiniţi de harul dumnezeiesc, pentru a transmite lumina în întunericul necredinţei. Rezumând tot ce am spus mai sus opinia mea e simplă: cauza principală a proliferării unor asemenea produse culturale este necredinţa (sau, în grade mai mici, îndoiala) referitoare la natura şi adevărul Revelaţiei creştine.

– La conferinţă aţi amintit una din cauzele actualei crize a credinţei – relativismul. Pentru cititorii mai tineri, dar nu numai, v-aş ruga să vă opriţi puţin asupra acestui subiect.
– Ideea referitoare la relativism a fost argumentată cu multă profunzime de actualul nostru Pontif, Benedict al XVI-lea, pe când era Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei sub numele de Joseph (Cardinal) Ratzinger. De asemenea, un document magisterial celebru, enciclica Fides et Ratio semnată de Ioan Paul al II-lea, atinge această problematică a relativismului contemporan. Despre ce este vorba? Pe scurt, e vorba despre proclamarea dispariţiei oricărei referinţe obiective, „tari”, care poate fi numită „Adevăr”. Subliniez însă că nu întotdeauna este vorba despre o atitudine argumentată teoretic; poate fi – adesea – vorba despre aşa-numitul „ateism practic”, sprijinit de atitudinea conform căreia nu există valori absolute, nu există Adevăr, scopul existenţei fiind decis într-un mod absolut necondiţionat de fiecare individ în parte. Această „filosofie” se află la originea celui mai grav fenomen actual, anume relativizarea valorii vieţii. Câtă vreme nu se acceptă existenţă unui Adevăr obiectiv care întemeiază viaţa persoanei şi sfera valorilor umane, avortul, clonarea, eutanasia, suicidul şi toate celelalte fenomene conexe sunt acceptabile. De asemenea, transvertirea sexuală, homosexualitatea, lesbianismul devin, toate, fenomene „relative” la libertatea persoanei, care nu mai este concepută ca un „dat”, ca o făptură creată cu un anumit scop de Dumnezeu Creatorul, ci ca un „construct”, o fiinţă ce poate face din ea însăşi tot ceea ce este posibil fără nici o referinţă la valori precum „Adevăr”, „Absolut” etc. De asemenea, când ne întâlnim cu produse culturale precum The Da Vinci Code şi cele de acest gen, ne confruntăm, frontal, cu relativismul care pune în discuţie orice, fără nici o urmă de „simţ al sacrului”. Da, aceasta cred că este „conjuraţia” în cauză: dispariţia „simţului sacrului” corelată cu relativismul generalizat. Singurul lucru care rămâne dezirabil din punctul de vedere al relativismului, aproape totdeauna, este setea hedonistă de plăcere. Deloc întâmplător romanul lui Dan Brown atentează la una dintre valorile cardinale ale spiritualităţii creştine: fecioria (implicată de celibatul Mântuitorului). În mod evident, valoarea fecioriei reprezintă un adevărat scandal în ochii celor care sunt, implicit sau explicit, adepţii amorului liber şi a unei sexualităţi „eliberate” de morala creştină. Este şi aceasta o altă formă a relativismului, cu consecinţe din cele mai dezastruoase pe plan uman.