LC: Arta de dragul Binelui
02.04.2009, SUA (Catholica) - Numărul pe martie 2009 al revistei Lumea Catholica ne propune o reflecţie despre sfinţenia artiştilor, prin intermediul unui material semnat de Michael Schrauzer, traducător Ecaterina Hanganu. „Arta de dragul Binelui” ne pune pentru început întrebarea: „Câţi artişti faimoşi canonizaţi cunoaştem? L-am putea numi pe Fra Angelico (1395 – 18 februarie 1455), patronul artiştilor, numai că a fost beatificat oficial abia în 1982… Prin tradiţie se consideră că Sf. Luca, între activitatea medicală şi scris, îşi găsea timp să picteze – se spune că Fecioara din Czestochowa e făcută chiar de mâna lui – dar puţine volume de istorie a artei îl menţionează în indexurile lor”. „Nu înseamnă desigur că cerul este lipsit de aceşti artişti de geniu sau de alţii asemenea lor, numai că Biserica nu are motiv să facă declaraţii pozitive privind sfinţenia vreunuia din ei… Două sunt întrebările care apar în legătură cu această aparentă deficienţă: care este problema cu artiştii, şi dacă sfinţenia lor personală sau lipsa acesteia ar trebui să afecteze răspunsul nostru faţă de opera lor?”
„Asemenea celor care-şi urmează orice altă vocaţie, artiştii se confruntă cu propriile lor tentaţii şi slăbiciuni – iar mândria, ambiţia, gelozia, indiferenţa, senzualitatea, autocompătimirea sunt capcane obişnuite şi în viaţa lor. Dar spre deosebire de toţi ceilalţi, artiştii cad poate cel mai adesea victime ale unei pericol specific vocaţiei lor, anume esteticismul, ale cărui efecte devastatoare pot explica deficitul în canonizare. Esteticismul presupune ridicarea vocaţiei artistice deasupra oricărei jurisdicţii morale. Arta este totul, legea estetică reprezintă autoritatea supremă. Cei care au căzut în această tentaţie cred că vocaţia artistică îi autorizează şi le impune să facă absolut tot ceea ce e necesar pentru a duce viziunea lor artistică proprie la succes… Pentru cine priveşte din exterior, cum ar fi de exemplu Biserica, orice încercare de a-i împiedica sau limita prin invocarea codului moral înseamnă a dezlănţui răcnete furibunde împotriva `cenzurii`.”
„`E absolut necesar`, scria Jacques Maritain, `ca artistul să lucreze pentru altceva decât propria-i operă, pentru ceva ce să iubească mai mult. Dumnezeu este infinit mai demn de iubire decât arta`… Chiar şi cei cu intenţiile cele mai nobile, care-şi folosesc talentul pentru crearea unor lucruri frumoase, nu sunt scutiţi de a folosi pentru mântuirea sufletelor lor metodele obişnuite şi recomandate. Sf. Toma de Aquino observa că artistul, în calitate de artist, lucrează pentru a atinge perfecţiunea în opera de artă, dar artistul în calitate de fiinţă umană trebuie să lucreze pentru mântuirea sufletului său cu frică şi cutremur, ca orice om. A realiza o mare operă de artă este cu siguranţă – şi poate din nefericire – un act care nu poate perfecţiona sufletul, nu poate asigura iertarea păcatelor, şi cu atât mai mult nu poate servi drept motiv de canonizare”.
În ceea ce priveşte atitudinea noastră în faţa lucrărilor de artă, Michael Schrauzer remarcă: „Fiecare operă de artă pe care a privit-o cineva a fost făcută de un păcătos. Unii au avut ceva mai multă notorietate decât alţii: biografiile artiştilor ni-i arată afemeiaţi, adulteri, mincinoşi, huligani, hoţi, ucigaşi – şi mulţi dintre ei nu au făcut nici măcar cea mai slabă aluzie la esteticism ca să-şi explice comportamentul. Dar dacă valoarea estetică a artei ar fi dată de caracterul şi virtuţile artistului care a creat-o, atunci abia dacă s-ar găsi câte ceva ici şi colo prin muzeele noastre. Şi dacă păcătoşii ar fi incapabili să realizeze lucrări bune, atunci am fi cu toţii pierduţi… În final, trebuie să judecăm arta şi nu pe artişti. Ne putem bucura de măreţia artistică oriunde am găsi-o, indiferent cine a produs-o şi, cu voia Domnului, am putea să îl întâlnim pe artist în Împărăţia Cerurilor”.
