Interviu: Cum să îl găsim pe Dumnezeu în „blogosferă” (II)

04.05.2006, Roma (Catholica) - Vă prezentăm a doua parte a interviului acordat agenţiei ZENIT de Antonio Spadaro, SJ, scriitor la revista „La civilta cattolica”, ce a publicat recent cartea „Conexiuni, noi forme ale culturii în timpul Internetului”. Amintim că în acest interviu, apărut în traducerea pr. Mihai Pătraşcu pe situl www.ercis.ro, pr. Antonio Spadaro explică influenţa pe care reţeaua, blog-urile etc. o exercită asupra culturii şi asupra modului de a trăi religia şi cum acestea pot deschide spaţii, inexistente înainte, de dialog interreligios şi teologic.

– Este posibilă dezvoltarea unui dialog teologic?
– Dacă reţeaua poate să fie loc de dialog spiritual, cu siguranţă că ea poate să deschidă spre dialogul interreligios şi teologic spaţii inexistente înainte. Împărţirea critică şi medierea ştiinţei credinţei, care este prima îndatorire a teologiei, se realizează mereu într-un context de gândire, de limbaj, de imagini, de cultură şi deci de „comunicare”. Reţeaua realizează o schimbare în modul de a trăi instanţele de comunicare şi de comuniune. Să ne gândim la comunicarea constantă dintre persoanele care lucrează la aceeaşi idee, însă care locuiesc în diferite părţi ale lumii şi nu se cunosc personal. Ele realizează între ele, dacă intră în relaţie puternică, un fel de „conştiinţă comună”. Desigur că acest lucru are influenţă în domeniul teologic, cu atât mai mult dacă are loc comunicarea între persoane care prin cultură şi formare folosesc metafore, imagini şi limbaje diferite pentru a vorbi despre Dumnezeu şi credinţă.

Ce efecte va avea acest lucru asupra cunoaşterii şi comunicării teologice? Este o întrebare care angajează teologia pe diferite planuri. Primele niveluri sunt, desigur, cele ale studiului care foloseşte teorii, modele, metode ale ştiinţei comunicaţiilor în măsură să ajute propria reflecţie asupra credinţei şi cel al modului de a comunica teologia. Un model de teologie a revelaţiei de tip „verbal”, care îl încadrează pe om ca „ascultător al cuvântului” sau, dacă vrem, modelul parabolei îndreptată spre cer sau cel al omului-radar riscă, de fapt, să nu fie atât de explicative cum erau în trecut. Dacă odinioară omul putea fi vizualizat ca o fiinţă în căutarea unui răspuns cu privire la viaţa sa, acum poate mai degrabă să fie conturat ca o persoană cu o atitudine de alegere, selectare, discernământ cu privire la răspunsul cel mai potrivit şi satisfăcător. Trebuie să înveţe să caute şi să găsească. Reţeaua oferă teologiei noi oportunităţi şi, în acelaşi timp, lansează provocări fie de ordin metodologic, fie de ordin speculativ.

– Cât de mult pot favoriza noile tehnologii ale comunicării activităţile pastorale şi care sunt limitele difuzării în reţea?
– Papa Ioan Paul al II-lea, pentru cea de-a XXXVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale din anul 2002, a ales tema: „Internetul: un nou forum pentru proclamarea Evanghelia”. Cu ocazia acelei zile, a pregătit un mesaj cu tonuri inspirate din „sensul de aventură care a caracterizat alte perioade mari de schimbare”, din „realism” şi din „încredere” până la îndemnul, adresat întregii Biserici, „să treacă în mod curajos acest nou prag pentru `a înainta în larg` în reţea”. Deci pastoraţia trebuie să se confrunte cu reţeaua, nu numai ca „instrument” de evanghelizare, ci înainte de toate ca „ambient” cultural şi educativ. El determină un stil de gândire, contribuind şi la definirea unui nou mod de a construi cunoaşterea şi relaţiile. De fapt, omul nu rămâne neschimbat de modul în care manipulează lumea: se transformă nu numai mijloacele de comunicare, ci însuşi omul şi cultura sa. Astfel, angajarea în mass-media nu are numai scopul de a multiplica vestirea. Nu este suficient a folosi mijloacele de comunicare pentru a răspândi mesajul creştin şi magisteriul Bisericii, ci trebuie integrat însuşi mesajul în noua cultură creată de comunicarea modernă.

– Într-un capitol dumneavoastră vorbiţi despre reţea ca model de Biserică, ne explicaţi de ce?
– Relaţiile în reţea funcţionează dacă sunt mereu active conexiunile: atunci când un nod sau o legătură ar fi întreruptă, informaţia nu ar trece şi relaţia ar fi imposibilă. Caracterul reticular al viţei în ale cărei mlădiţe curge aceeaşi limfă nu este departe de imaginea internetului, până la urmă. De aici se înţelege că reţeaua este imagine a Bisericii în măsura în care este înţeleasă ca un trup care este viu dacă toate relaţiile în cadrul său sunt vii. Apoi, universalitatea Bisericii şi misiunea vestirii „la toate neamurile” întăresc percepţia că reţeaua poate furniza un model de o anumită valoare ecleziologică. Însă discursul poate să fie ambiguu: Biserica niciodată nu va putea fi înţeleasă numai ca o „comunitate virtuală”, nici să fie „redusă” la o reţea autoreferenţială. Biserica nu este o reţea de relaţii imanente, ci are întotdeauna un principiu şi un fundament „extern”. Dacă relaţiile în reţea depind de prezenţa şi de funcţionarea eficace a instrumentelor de comunicare, comuniunea eclezială este în mod radical un „dar” al Duhului.

– În apendicele cărţii dumneavoastră acordaţi multă atenţie lecturii, ajungând să spuneţi că „lectura poate deveni experienţă spirituală”. Puteţi să ne ilustraţi punctul dumneavoastră de vedere?
– În volumul meu fac următoarea observaţie: cartea are un caracter „virtual” pentru că nu poate să fie redusă la textul tipărit şi nici la cititor: ea există cu adevărat atunci când este citită, atunci când se dezvoltă o interacţiune între pagini şi cel care le citeşte. Astfel opera ia viaţă. Textul este ca un joc în care cititorul se implică în mod interactiv.

Experienţa propusă de Exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola îl cufundă pe cel care le face în misterul biblico-creştin şi îl face capabil să interacţioneze activ cu personaje, evenimente, discursuri, graţie şi capacităţii sale de imaginaţie. Aşadar, Exerciţiile pot să constituie un model de lectură a oricărui text literar. Implicarea, în lumina Exerciţiilor, este o situaţie în care cititorul intră în întregime (memorie, intelect, voinţă, ar spune Ignaţiu, mai exact cu aşteptările sale, amintirile sale, înţelegerea sa asupra realului) în lectură şi acolo el, într-un fel, se „citeşte” pe sine însuşi, dorinţele sale, tensiunile sale interioare. Persoana atentă la propria viaţă spirituală va fi în măsură „să simtă şi să cunoască mişcările care se provoacă în suflet” în timpul lecturii. Ele sunt în activitate în noi chiar şi atunci când citim o carte sau vedem un film. Nu este rar ca unele imagini sau unele expresii să acţioneze în noi în manieră profundă şi să fie izvor de consolare sau de dezolare spirituală. Pentru ca să se întâmple această recunoaştere este necesar discernământul spiritual.

Astfel, pentru cititorul format la spiritualitatea Exerciţiilor nu va fi neobişnuit să se întrebe pe sine însuşi sau să discute în dialog cu o călăuză spirituală cu privire la emoţiile pe care le-a simţit citind un roman sau o poveste sau chiar privind un film, notând – aşa cum cere de mai multe ori Ignaţiu în Exerciţii – „punctele” sau „părţile mai importante”, unde s-a simţit „vreo cunoaştere, consolare sau dezolare” sau unde au fost observate „mişcări şi gusturi spirituale mai mari” (Exerciţii spirituale, nr. 62, 118 şi 227).