Colocviu cu fratele capucin Roberto Pasolini, nou predicator al Casei Pontificale

11.11.2024, Roma (Catholica) - Fratele Roberto Pasolini este cuprins de bucurie și de teamă în fața știrii difuzate sâmbătă, 9 noiembrie 2024, despre numirea sa ca predicator al Casei Pontificale și exprimă „mix”-ul său de emoții: „Pe de o parte am simțit, ca în unele momente ale vieții, bucuria, uimirea în fața a ceva enorm de frumos care îmi venea în întâmpinare. Însă, pe de altă parte, nu ascund și o anumită teamă în fața unei misiuni foarte mari care, oricât ar corespunde un pic vocației mele de predicator, cu adevărat apare enormă motiv pentru care mă simt un pic uluit, plin de teamă și cutremur, care nu mă împiedică să mă încred în forța pe care Domnul o dă atunci când cheamă în fața acestor încercări.”

– O încercare mare și datorită greutății unei atare moșteniri…

– Părintele Raniero Cantalamessa pentru noi, frații capucini, este de foarte mulți ani ca un astru pe care toți l-am privit și l-am ascultat, cu admirație față de capacitatea sa teologică și comunicativă. Când eram tânăr frate student, ascultam catehezele sale și predicile sale în tavernă cu alți studenți, mâncând castane și bând vin, și eram așa de bucuroși că unul dintre noi era acolo, în inima Bisericii, pentru a vesti evanghelia și niciodată nu mi-aș fi imaginat că într-o zi această onoare, această îndatorire, ar putea atinge viața mea.

– Dumnezeul din Biblie – Papa Francisc ne amintește adesea – este Dumnezeul surprizelor, iar dumneavoastră cunoașteți bine Biblia predând tocmai exegeză biblică. Întărit de studiile dumneavoastră care vă fac să mânuiți o materie incandescentă ca Sfânta Scriptură, în fața acestei noi funcții cum vă simțiți?

– Cuvântul Domnului a fost pentru mine marele mijloc cu care inima mea a fost pătrunsă de revelația lui Dumnezeu. Eu pornesc de aici îndreptându-mă spre această funcție: de la a fi un ascultător care s-a lăsat provocat de cuvântul lui Dumnezeu și care zilnic îl pune în centrul propriilor zile. Apoi da, fără îndoială am un bagaj de cunoștințe și de studii care mă vor ajuta, însă simt că forța cea mai mare care îmi dă seninătate este faptul de a fi ascultător al cuvântului lui Dumnezeu și prin urmare că îmi este cerută slujirea cea mai potrivită cu ceea ce sunt și ceea ce am devenit în timp.

– Un predicator care înainte de toate este un ascultător. O atitudine foarte în linie cu dimensiunea Bisericii în sens sinodal pe care Papa o cere de mulți ani.

– Exact, mă simt foarte provocat de timpul pe care îl trăim, de pașii pe care Biserica îi face în acest timp al istoriei și cu dinamicele sale de convertire internă ca aceea a sinodalității. Sper să pot oferi o înțelegere a cuvântului lui Dumnezeu care să fie de ajutor pentru a parcurge drumul curajos și obositor pe care Biserica este chemată să îl întreprindă pentru a fi un semn și un instrument de mântuire în lume. Cea a sinodalității și, prin urmare, a comuniunii și a dialogului, este o schimbare de registru foarte puternică pe care Biserica o trăiește: încercarea de a citi textele biblice și apoi oferirea de meditații care să sape cu inteligență în această direcție, vor putea să ne lumineze și să ne ajute să facem aceste treceri.

– Chiar în urmă cu câteva zile în urmă, Papa a dăruit o altă enciclică Bisericii, cea dedicată inimii, Preasfintei Inimi a lui Isus, Dilexit nos. Într-un interviu dat Monicăi Mondo la TV2000 ați vorbit despre inima străpunsă până lacrimi citind Evanghelia lui Matei în metrou, așadar, vă întreb: un text ca această enciclică este oare depășit astăzi sau există în schimb o înțelepciune și mai profundă pe care și dumneavoastră ne puteți ajuta să o descoperim?

– Pe de o parte, ar putea să pară întocmai un text care face referință la spiritualitate și devoțiuni din alte timpuri, pe de altă parte, eu în schimb îl consider foarte profetic pentru că tema inimii, și în dimensiunea sa de sediu al sentimentelor noastre, este o temă foarte modernă, pe care și teologia biblică și spirituală are mare urgență să știe să o integreze în propunerea sa de credință. În dezvoltarea drumului nostru uman și prin urmare și ca Biserică este important să știm să integrăm bine partea noastră emotivă. În mod clar este nevoie de o inteligență pentru a ști să citim înăuntrul sentimentelor noastre și pentru a intra într-o relație tot mai îngrijită între noi și Dumnezeu, în care tot ceea ce suntem este implicat în chemarea sa și în misiunea pe care ne-o încredințează.

– Cu privire la această temă a relațiilor cu Tatăl și apoi între noi, între frați, îmi amintesc un articol al dumneavoastră în L’Osservatore Romano în care vorbeați, la un an de la publicarea lui Fratelli tutti, despre o fraternitate de păstrat pentru că, scriați, relațiile sunt fragile și trebuie păstrate.

– Fraternitatea este așteptarea pe care Dumnezeu o are cu privire la omenire și la Biserică. Însă știm că relațiile fraterne sunt probabil partea cea mai delicată a istoriei umane, a vieții fiecăruia dintre noi. Ne atestă aceasta și contextul în care trăim, unde vedem cât de dificil este a trăi în pace și în comuniune între noi, motiv pentru care este cu adevărat provocarea cea mai mare pe care o avem, dar și darul care în realitate este în desfășurare. De fapt, noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu, suntem deja frați între noi – este vorba de a păstra aceasta. În fața acestui dar, așa cum scriam în acel articol, trebuie să ne punem în mod foarte umil, ca un destin la care nu putem renunța care este scris și care deja se desfășoară. Responsabilitatea noastră este de a însoți acest proces pentru ca să devină tot mai autentic și mai luminos în așa fel încât să devină acea legătură care anulează și diviziunile false între Biserică și lume și să susțină toate persoanele care caută cu bunăvoință să construiască, fiecare în modul său, Împărăția lui Dumnezeu în istorie și în timp. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)