Cristos ne trimite pe toţi în lume să predicăm Evanghelia

10.03.2006, Vatican (Catholica) - Exerciţiile spirituale ţinute în capela Redemptoris Mater din Vatican pentru Papa şi membrii Curiei Romane se apropie de sfârşit. Deschise duminică, 5 martie 2006, seara, exerciţiile spirituale se vor încheia sâmbătă, 11 martie, la ora 9, cu ultima meditaţie propusă de predicator urmată apoi de cuvântul Papei Benedict al XVI-lea. Tema generală a reflecţiilor aleasă anul acesta de Cardinalul Marco Cé, Patriarh emerit de Veneţia, este: „Păşind cu Isus spre Paşte călăuziţi de evanghelistul Marcu”.

În cea de-a cincia zi a exerciţiilor, relatează Radio Vatican, Cardinalul Marco Cé prezintă, aşa cum descrie Marcu, aparenta cădere în dizgraţie a acelui om care a făcut să viseze mase de oameni. Când pentru El soseşte clipa intrării în Ierusalim pentru ultimul act al vieţii sale pe pământ, Cristos, Vestitorul de bine şi Tămăduitorul – a explicat Cardinalul Cé în prima meditaţie de vineri, 10 martie – alege, la un moment dat, să învăluie într-o „absolută tăcere” propria mesianitate, „pentru a nu fi confundată” de poporul care nutreşte „speranţe lumeşti”. Acum, ceea ce iese în evidenţă la Isus este solitudinea Sa şi totodată adeziunea necondiţionată la voinţa Tatălui.

Icoana evanghelică a acestei treceri este episodul din Grădina Măslinilor. „Agonia din Ghetsimani ne permite să intrăm `înăuntrul` misterului Pătimirii, pentru a-i înţelege miezul care este acesta: s-a oferit de bună voie la moarte. Trăsăturile ce caracterizează rugăciunea lui Isus în grădina Ghetsimani sunt sfâşietoarea suferinţă psihologică, singurătatea totală a lui Isus şi prăbuşirea întregii sale opere. În acelaşi timp, conformarea totală şi radicală a voinţei sale cu cea a Tatălui: `Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu` (Marcu 14,36)”.

„Nu există rugăciune mai umană şi mai plină de suferinţă decât aceasta – a notat predicatorul exerciţiilor – şi în acelaşi timp nu există abandonare mai filială decât aceasta”. „Solitudinea morală” a lui Isus continuă în actele de cruzime de pe Calvar, unde „pentru toţi este învinsul”. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Marcu 15,34b). Referindu-se şi la Mama lui Isus, predicatorul a comentat primele zece strofe din cunoscuta cântare ce însoţeşte devoţiunea Calea Crucii: „Stabat Mater dolorosa” – „Stătea Maica îndurerată”.

După cea din urmă respiraţie a lui Isus, conform Evangheliei lui Marcu, două semne, mai presus de toate, demonstrează fără nici o îndoială că acea execuţie de pe Golgota nu este ca toate celelalte: catapeteasma templului care se sfâşie în două şi uimirea primului potrivnic convertit, centurionul. „Este împlinirea tuturor Scripturilor; ceea ce era provizoriu şi numai profetic, lasă locul realităţii. Moartea lui Isus din iubire realizează pe deplin planul de mântuire voit de Tatăl din veşnicie. În iubirea sa este adevăratul cult, adevăratul templu, adevăratul altar, adevăratul sacrificiu plăcut Tatălui. Şi al doilea fapt: sutaşul sau centurionul care stătea în faţa Răstignitului, văzând cum şi-a dat sufletul, văzând în ce mod, a spus: `Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!`. În mărturisirea de credinţă a centurionului străluceşte deja lumina Paştelui”.

În cea de-a doua meditaţie, Patriarhul emerit al Veneţiei s-a oprit asupra primelor opt versete din ultimul capitol al Evangheliei după Marcu, unde este descrisă stupoarea femeilor în faţa mormântului gol. La vederea tânărului care le vesteşte învierea lui Cristos şi aflând că El îi aşteaptă pe discipoli în Galileea, femeile fug cuprinse de teamă. „Trimiterea în Galileea, de unde Evanghelia îşi începuse cursa în lume, pare să facă aluzie la un nou început, cel al Bisericii care duce la îndeplinire în timp misterul lui Isus”. În această pagină, a continuat Cardinalul, „este actul de credinţă care ne face creştini”. „Toată Evanghelia după Marcu capătă lumină de la evenimentul învierii Răstignitului: răul este învins, moartea – care este sigiliul său – e înfrântă”.

După două mii de ani, a îndemnat în încheiere cardinalul Cé, inima fiecărui creştin ar trebui să trăiască în fiecare zi uimirea femeilor la mormânt. Acolo şi nu în altă parte este rădăcina credinţei: „Dacă se înceţoşează credinţa în învierea Răstignitului, se prăbuşeşte imediat speranţa noastră. Rămâne răul ca stăpân al istoriei şi noi lăsaţi pradă disperării. Atunci, devenim nerăbdători şi ne agăţăm de mesianisme lumeşti, de succes, golind Crucea lui Cristos, singura în care este promisiunea învierii. (…) Botezul ne-a cufundat în moartea lui Cristos şi ne-a făcut părtaşi ai învierii Sale; acest har trebuie investit în viaţa cotidiană. Trebuie investit în ascultarea faţă de planul lui Dumnezeu asupra noastră, trebuie investit în iubirea fraţilor. Tuturor Cristos ne spune: `Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura` (Marcu 16,15)”.