Papa Benedict renunţă la titlul papal de Patriarh al Occidentului
02.03.2006, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a renunţat la unul dintre titlurile tradiţionale ale Pontifului Roman. Sperând evident să elimine un posibil obstacol în calea progresului ecumenic cu lumea ortodoxă, scrie CWNews.com, Sfântul Părinte nu mai îşi arogă titlul de „Patriarh al Occidentului” (Apusului). Noua ediţie a Anuarului Pontifical 2006 indică celelalte opt titluri, omiţându-l pe al nouălea ce apărea în celelalte ediţii. Un exemplar i-a fost prezentat Papei la 18 ianuarie. Anuarul se va vinde de la jumătatea lunii martie.
Papa este acum identificat în Anuar ca „Episcop al Romei, Vicar al lui Isus Cristos, Succesor al Prinţului Apostolilor, Pontif Suprem al Bisericii Universale, Primat al Italiei, Arhiepiscop şi Mitropolit al provinciei Romei, Suveran al Statului Vatican, Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu”. Papa Benedict, care – se spune – a luat personal decizia renunţării la celălalt titlu, a dorit să elimine orice noţiune ce ar lega Sfântul Scaun doar de Occident, indicând o separare de tradiţia răsăriteană. Titlul de „Patriarh al Occidentului”, ce tradiţional apărea în listă înainte de „Primat al Italiei”, a fost rar folosit de la Marea Schismă din 1054, ce a separat Bisericile Ortodoxe de Sfântul Scaun. Din perspectivă ortodoxă, autoritatea în Biserică aparţinea iniţial la cinci Patriarhii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unii teologi catolici – în special Cardinalul Yves Congar – au afirmat că termenul de „Patriarh al Occidentului” nu are baze clare nici istorice şi nici teologice. A fost introdus în nomenclator în 1870, pe vremea primului Conciliu Vatican.
Papa Benedict a eliminat titlul într-o perioadă în care discuţiile cu Bisericile Ortodoxe se concentrează pe problema primatului papal. Sfântul Părinte doreşte să sublinieze că slujirea Episcopului Romei este pentru întreaga comunitate creştină. Papa Ioan Paul al II-lea – despre care se spune că de asemenea a dorit renunţarea la titlul de „Patriarh al Occidentului ” – a urmărit şi el să sublinieze slujirea sa faţă de Biserica Universală. Papa Paul al II-lea, semnând documentele Conciliului Vatican II ca „Episcopus Catholicae Ecclesiae”, confirma faptul că Episcopul Romei este păstorul Bisericii Universale. Titlurile acordate Pontifului Roman s-au dezvoltat de-a lungul secolelor. Însuşi termenul de „Papă” nu a aparţinut exclusiv Episcopul Romei, fiind aplicat şi altor Episcopi până în secolul al XI-lea, când Papa Grigore al VII-lea a cerut ca titlul papal să fie rezervat doar succesorului Sf. Petru.
Primul titlu, de „Episcop al Romei”, indică prima funcţie a Papei, care este ales de clerul Romei (reprezentat de Colegiul Cardinalilor în Conclav). Cel mai înalt titlu este de „Vicar al lui Cristos”, care se referă nu doar la puterile sale temporale ci şi la misiunea sa divină. Titlul a început să fie folosit în secolele V-VI. Începând cu secolul XII, Pontifii arogându-şi autoritate mai mare asupra Episcopilor diecezani, au apărut noi titluri. Conciliul Vatican I şi mai apoi II au confirmat titlurile de „Vicar al lui Cristos” şi „Succesor al lui Petru”. Titlul de „Suveran Pontif” este cunoscut aproximativ din secolul V, fiind folosit atunci pentru toţi Arhiepiscopii mitropolitani. În secolul XI el a fost rezervat exclusiv Episcopului Romei. Ultimul titlul, de „Servitor al Servitorilor lui Dumnezeu”, era folosit de liderii Biserici, inclusiv de sfinţi precum Augustin sau Benedict. A rămas exclusiv titlu papal din secolul al XIII-lea.
Ceea ce tb. sa primeze ptr. orice crestin este slujirea adevarata si iubirea; nu titulatura, pozitia sociala sau rangul de orice natura. Daca am stii sa fim modesti si sa renuntam la multe alte orgolii, in biserica in special, si ma refer la orgoliul de a considera ca biserica catolicA ESTE SINGURA BISERICA ADEVARATA poate ca si unirea bisericilor surori ar fi posibila intr-o zi.
Demersul Sfantului Parinte imi apare ca expresie a smereniei. Desigur, ne aflam, in egala masura, inaintea unui alt element de definire al unui pontificat care, dinainte de a incepe in mod oficial, a starnit vie rumoare. Consecintele practice ale acestei masuri nu sunt usor de prevazut caci, la o privire fugara , ar putea fi considerat gest simbolic cu unele trasaturi derutante in masura in care pentru suficienti credinciosi, teologi, analisti, Benedict al XVI-lea ar trebui sa fie Restauratorul unei forme de Biserica apropiata traditiei inceputurilor , prin excelenta. Dincolo de orice speculatii, de orice „pat procustian„, se cuvine luata in seama calitatea de stralucit teolog a Sfantului Parinte. Prima enciclica papala a dovedit aceasta profunzime a subtilei analize a naturii umane si a relatiei sale cu lumea si cu Cristos. Renuntarea la titlul de „Patriarh al Apusului„ este doar nou semn al raportarii la actul slujirii.
In privinta impactului asupra relatiei cu Biserica Ortodoxa Rusa, sperantele sunt desarte. Gestul papal ar putea mai curand sa starneasca suspiciuni, putand exista banuiala ca accentul cade pe „Vicar al lui Cristos„. Sensibilitatea rasariteana nu are a fi alinata de masuri „cosmetice„. Chiar notiunea de ecumenism tulbura cugetele multor ierarhi iar credinta unui print Miskin (catolicismul este mai malefic decat ateismul) mai bantuie in Rasarit, uneori primatul papal devenind doar amanunt al acestei spaime.
Cu certitudine gestul se cuvine apreciat ca simptom al normalitatii, ca expresie a dorintei de apropiere de credinciosi. Este aceasta prea putin?