Cardinal Robert Sarah, Nicolas Diat: 2050
11.06.2026, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: 2050, scrisă de Cardinal Robert Sarah, Nicolas Diat și tradusă în limba română de pr. dr. Ștefan Lupu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 232 și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 30 lei.
În Anul Sfânt al lui Paul al VI-lea, Dom Jean Roy, abate al mănăstirii Notre-Dame de Fontgombault, își începe textul cu o analiză a originilor veterotestamentare ale jubileului. El evidențiază vechimea timpurilor jubiliare legate de tradiția istoriei antice evreiești. Numele de Jubileu și, într-o anumită măsură, cel de „An Sfânt” sunt o moștenire a Vechiului Testament. Cuvântul francez „jubilé” reprezintă de fapt transpunerea din latină a cuvântului jubilaeus, iar acest termen ar fi fost creat de sfântul Ieronim, care ar fi transpus astfel în latină cuvântul ebraic yôbél. Benedictinul constată că această traducere, sau mai degrabă neologismul sfântului Ieronim, era deosebit de corectă
„Ca urmare a apropierii care se impune în mod spontan de jubilum sau jubi-latio, strigătul de bucurie al țăranilor latini, „jubileul” se prezintă de la bun început ca o sărbătoare veselă. În ceea ce privește numele yôbél dat în ebraică anului jubiliar, acesta se explică probabil „deoarece deschiderea acestuia era anunțată prin sunetul cornului” (Roland de Vaux, Institutions de l’Ancien Testament, I, 267), cornul fiind desemnat uneori în ebraică prin termenul yôbél. În alte cazuri, se folosea ca trompetă un corn de berbec; același cuvânt yôbél desemna inițial berbecul, apoi cornul animalului folosit ca trompetă, iar în final termenul a fost aplicat anului anunțat prin sunetul acestei trompete. …
Cardinalul Sarah a dorit să înscrie munca noastră în această continuitate istorică, în timpul iertării păcatelor, al reconcilierii și al convertirii. Am profitat de lunile frumoase ale anului 2025 pentru a oferi o reflecție asupra viitorului Bisericii în 2050. Lucrarea a început la sfârșitul unui pontificat sud-american; am continuat-o la începutul altuia, nord-american. O trecere de la Ignațiu de Loyola la Augustin de Hippona… Adesea, în timpul conversațiilor noastre romane, mi-am amintit de Țăranul din Garonne al ilustrului Jacques Maritain. Cardinalul și filosoful au opinii divergente, deoarece mizele Bisericii s-au schimbat. Maritain scrie în zilele optimiste de după Conciliul al II-lea din Vatican, Robert Sarah în vremuri mai complexe, mai puțin vesele.
Cu toate acestea, ei au aceeași libertate a inimii și a minții pentru a emite o judecată fără concesii asupra Bisericii, acest cuvânt ascuțit și intransigent, această iubire arzătoare și vie pentru adevăr, care nu se teme să displacă, departe de spiritul monden. În 1966, Jean de Fabrègues constata în săptămânalul France catholique importanța Țăranului „pentru că această inteligență superioară detașată (i s-a reproșat acest lucru) a știut să se ridice deasupra certurilor dintre partide sau facțiuni, pentru că, abordând problemele momentului la cel mai înalt nivel, la izvoare, la rădăcini, le-a evaluat cu atât mai clar și, astfel, a scos în evidență, chiar din perspectiva în care Conciliul ne-a pus să continuăm Biserica, posibilități de hrană pentru minți și de lumină pentru suflete: acestea sunt, împreună cu alocuțiunile săptămânale ale Suveranului Pontif, pietrele de temelie ale construcțiilor de mâine”.
Să reținem aceste cuvinte ale lui Maritain: Sfântul vede practic că creaturile sunt nimic în comparație cu Cel căruia i-a dăruit inima și cu Scopul pe care și l-a ales. Este o disprețuire a iubirii față de ceea ce nu este Iubirea însăși. Pentru el nu este greu să-i dea lui Dumnezeu „toate bogățiile casei sale”. „De dragul lui am pierdut toate și le consider gunoi ca să-l câștig pe Cristos. Pe el vreau să-l cunosc și puterea învierii lui și comuniunea la pătimirile sale”, spunea sfântul Paul. Cu siguranță, într-un dialog imaginar, cardinalul i-ar răspunde cu această frază din paginile cărții noastre: „Viața ascetică adâncește dorința de Dumnezeu”. (Nicolas Diat)
