Papa la audiență: Isus ne arată că strigătul nu este o slăbiciune, ci un act de speranță
10.09.2025, Vatican (Catholica) - Privind culmea vieții pământești a lui Isus, Papa Leon a reflectat asupra morții Sale pe cruce. Continuând cateheza din cadrul audienței generale despre răstignirea și moartea lui Isus, Pontiful a subliniat că Isus nu a murit în tăcere. „El nu se stinge treptat, ca o lumină care se consumă, ci părăsește viața cu un strigăt”. Acest strigăt, a explicat Sfântul Părinte, este mai mult decât predarea trupului: este „semnul final al predării vieții”. Înainte de aceasta, Isus pune o întrebare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”
Papa Leona subliniat că acest lucru arată că Fiul, care a fost întotdeauna în comuniune cu Tatăl, a experimentat tăcerea, absența și abisul în momentele dificile ale pătimirii Sale. Cu toate acestea, a clarificat că „nu este o criză de credință, ci etapa finală a unei iubiri care se dăruiește până la capăt”. Isus strigă pe cruce, nu din disperare, ci ca o „sinceritate, adevăr dus la extrem, încredere care dăinuie chiar și când totul este tăcut”. În același moment, cerul se întunecă și catapeteasmă de la Templu se rupe în două – ca și cum toată creația ar participa la durerea lui Isus. Dar acest moment de întuneric revelează și ceva nou: „Dumnezeu nu mai locuiește în spatele unei perdele – chipul Său este acum pe deplin vizibil în Cel răstignit”.
Această imagine a trupului frânt al lui Isus pe cruce manifestă cea mai mare iubire. Vedem că Dumnezeu nu este departe de noi, ci se alătură durerii noastre, călătoriei noastre prin viață până la capăt. La picioarele crucii, un om înțelege acest lucru. Centurionul – un păgân – ajunge să creadă după ce a fost martor la moartea lui Isus. Sfântul Părinte a subliniat că această primă mărturisire de credință după moartea lui Isus nu a fost o mărturisire trecătoare, ci una care a atins și a schimbat cu adevărat inima. „Uneori, ceea ce nu putem spune în cuvinte, exprimăm cu vocea”, a continuat Papa. „Când inima este plină, plânge.” Acest lucru nu semnifică slăbiciune, ci mai degrabă un act profund de umanitate.
Evanghelia acordă „o valoare imensă plânsului nostru”, deoarece acesta poate exprima diferite sentimente și lupte. Plânsul nostru poate fi uneori o rugăciune, atunci când cuvintele nu sunt suficiente. În strigătul său final, Isus a dat tot ce mai avea în Sine. El este un exemplu că a striga nu înseamnă a renunța sau a te resemna cu soarta ta. O persoană strigă pentru că crede că cineva o poate auzi încă. Așa cum a explicat Papa Leon, „nu strigăm din disperare, ci din dorință. Isus nu a strigat împotriva Tatălui, ci către El”. Prin acest act de credință, Isus ne arată că și noi putem striga cu încredere și speranță, chiar și atunci când lucrurile par pierdute.
Așadar, a striga este un act spiritual: este primul gest pe care îl facem când ne naștem și este un mijloc de a rămâne în viață. Plânsul face parte din viață – când suferim, când iubim, când strigăm după alții etc. Pontiful a subliniat că plânsul „înseamnă să spunem cine suntem, că nu vrem să dispărem în tăcere, că încă mai avem ceva de oferit”. În momentele dificile ale vieții, strigătul lui Isus pe cruce ne arată „să nu ne fie frică” să facem același lucru. „Un strigăt nu este niciodată inutil, dacă este născut din iubire”, a îndemnat Papa, subliniind că, dacă este adresat lui Dumnezeu, un strigăt nu va fi ignorat. A plânge înseamnă a respinge cinismul și a continua să crezi că o lume diferită este posibilă. În încheiere, Papa Leon i-a invitat pe toți să strige cu sinceritate în mijlocul încercărilor, pentru că, dacă strigăm pentru a ne deschide inimile, „acesta poate fi pragul unei noi lumini, al unei noi nașteri”.
