Dilexi te: Iubirea care întemeiază
13.11.2025, Vatican (Catholica) - „Te-am iubit.” Totul începe de aici: de la un verb care este origine și promisiune, de la un cuvânt care nu încetează să se întâmple. Dilexi te nu este un anunț îndepărtat, ci suflu vital care curge ne străbate și întemeiază fiecare respirație a noastră. Este declarația unei voci care se încredințează relației, este pecetea iubirii care ține unită lumea, chiar și atunci când omul face totul pentru a o sfărâma în fragmente minuscule, pierzând din vedere întregul. Și Occidentul în mod deosebit a pierdut limbajul întregului. A confundat relația cu dominația, îngrijirea cu controlul, comuniunea cu ierarhia. Astfel, ființa a sfârșit prin a se prăbuși: subiect pe de o parte, obiect pe de altă parte; spirit separat de materie; om izolat de universul înconjurător.
Aceasta este opțiunea pe care aș numi-o ontologia diviziunii, al cărei chip tragic o arată Papa Francisc în Laudato si’: omul nu se mai recunoaște ca parte a unui corp viu, ci se erijează ca stăpân și măsură a tuturor lucrurilor, separat de context. Împotriva acestei singurătăți disperate a eului, Laudato si’ deschide calea către o convertire ontologică. Ne amintește că a exista înseamnă a fi în relație, că totul este conectat, că materia însăși este un cântec de comuniune. Nimic nu este separat, nimic nu este superfluu, nimic nu este rebut. Pe aceeași cale, Papa Leon al XIV-lea face un pas mai departe cu Dilexi te: dacă în Laudato si’ legătura se recompune în țesătura profundă a creației, în Dilexi te devine carne vie în săraci. Relația care unește totul își găsește chipul cel mai autentic în cel din urmă, în cel fragil, în cel nefuncțional. Acolo ființa umană se redescoperă pe sine, în cei care nu sunt în nici un fel utili sistemului economic.
Și această ontologie a relației care ne face să simțim unitatea întregului nu este o teorie spirituală: este un act de ruptură cu dinamica violentă a timpului prezent. Cei care intră cu adevărat în această viziune nu pot rămâne neutri. Ei văd că iubirea, atunci când este adevărată, dezarticulează. Dezarticulează structurile egoului și ale profitului, spulberă gramatica productivității și a meritului. Iubirea față de cei din urmă și față de marginalizați perturbă viața de zi cu zi, deoarece constrânge omul să se descentralizeze, să iasă din sine, să înceteze să mai fie măsură funcțională a lumii. Este o iubire care demontează schelele puterii, care dizolvă logica eficienței și redă sens generozității. A-i iubi pe cei care nu sunt utili sistemului înseamnă a rupe lanțul care reduce ființa la o simplă valoare de întrebuințare: înseamnă a spune că viața are demnitate nu pentru că produce, ci pentru că respiră, pentru că este relație, pentru că este dar.
Din această perspectivă, sărăcia nu se configurează ca un defect care trebuie corectat, ci ca un prag care trebuie trecut pentru a arăta adevărul de a fi în relație: cei care nu posedă nimic pot primi totul, cei care nu au apărare pot iubi fără măsură. Iubirea care locuiește în Dilexi te este, așadar, relațională, dezarmată și, în același timp, subversivă. Nu se conformează regulilor lumii, le transformă. Nu confirmă granițele, le dizolvă. Este o iubire care nu se închide în devoțiune, dimpotrivă, intră în istorie și ia trupul săracului, chipul celuilalt, vocea celui fără glas. Dilexi te devine astfel continuarea naturală a lui Laudato si’: după ce a împăcat omul cu creația, ne invită să îl împăcăm cu săracul. Și, procedând astfel, ultimii doi Papi închid cercul deschis acum aproape opt secole de Cântarea Creaturilor. Căci numai cei care îi primesc pe cei din urmă ca parte a lor pot înțelege cum fiecare creatură este o soră și cum fiecare viață, chiar și cea mai rănită, este demnă de a fi cântată.
Iubirea dezintegratoare este singura care salvează, pentru că îl eliberează pe om de centrul care îl întemnițează și îl restituie întregului care îl îmbrățișează. Și când omul încetează să domine și începe din nou să protejeze, când se apleacă asupra celor din urmă și recunoaște în săraci însăși respirația întregului univers, atunci lumea, în acel moment, începe în sfârșit să respire din nou. (material semnat de Alessandro Pertosa pentru L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
