Comisia Teologică Internațională: Viitorul umanității se află în relații, nu în tehnologie (2/2)

05.03.2026, Vatican (Catholica) - „Quo vadis, humanitas?” (Unde te duci, omenire?) este titlul unui nou document publicat miercuri de Comisia Teologică Internațională (CTI), ca urmare a aprobării lui de către Papa Leon al XIV-lea, la 9 februarie. Titlul surprinde rațiunea de bază și scopul final al documentului: confruntată cu un progres tehnologic fără precedent, teologia încearcă să ofere „o propunere teologică și pastorală” care, în lumina Evangheliei, consideră viața umană ca o „vocație integrală” și implică „coresponsabilitate atât față de ceilalți, cât și față de Dumnezeu”. Reflecția CTI este centrată pe Gaudium et spes, constituția pastorală a Conciliului Vatican II privind Biserica și lumea modernă, publicată cu puțin peste 60 de ani în urmă.

Diferența dintre frontiere și praguri

Spațiul global nu ne face mai ospitalieri și mai deschiși față de ceilalți. Dimpotrivă, duce la „reacții identitare puternice”, favorizează „sentimente de invazie” care îi văd pe ceilalți ca pe o amenințare și creează granițe acolo unde creștinii văd în schimb „praguri” sau „zone care ne conectează” cu ceilalți. Cristos, de fapt, „deschide spațiul popoarelor și al indivizilor”, făcându-l un loc primitor, fără ziduri sau închideri, într-un prezent salvator, pe calea către un viitor transcendent.

Relațiile ca barieră în fața globalizării omogenizante

Așadar, relațiile sau intersubiectivitatea, înțeleasă ca apartenență umană la o familie, un popor și o tradiție. Aceste apartenențe, subliniază documentul, modelează identitatea personală și constituie „aproape o barieră pentru răspândirea globalizării omogenizante”. De fapt, unitatea familială, în special în „uniunea dintre un bărbat și o femeie în fecunditatea copiilor”, exprimă „plinătatea și promisiunea” darului vieții. De asemenea, un popor își găsește împlinirea „în împărtășirea” unei culturi și a unui pământ, opunându-se astfel unei viziuni „cosmopolite, anonime și globalizate” care șterge diferențele și identitățile primare. Prin contrast, unitatea în diversitate este principiul invocat de CTI în numele „fraternității” și al „prieteniei sociale”. Acest context include, de asemenea, „poporul lui Dumnezeu, Biserica”, a cărei călătorie este fondată pe credință și deschisă diferențelor pentru un „proiect unificat mai mare”.

Săracii nu sunt „pagube colaterale” ale tehnologiei

Acest al doilea capitol se concentrează, de asemenea, pe principiul binelui comun, cu un apel către instituțiile financiare să fie „atente la economia reală mai degrabă decât la logica profitului” și să mențină o abordare etică și solidaritate față de cei mai vulnerabili. Acest lucru se datorează, de asemenea, faptului că „misterul Crucii” atrage atenția asupra perspectivei victimelor; prin urmare, fără justiție sau considerație pentru cei mai slabi, nu poate exista o „împlinire umană” a istoriei. În acest sens, un punct specific al documentului ne îndeamnă, de asemenea, să ne îndreptăm atenția către cei mai săraci, care, datorită puterii tehnologice, riscă să devină „victime colaterale” care să fie nimicite „fără milostivire”.

Demnitatea infinită a fiecărei vieți umane și rugăciunea

Vocația integrală a ființei umane este și chemarea la împlinire în iubire: viața fiecărei persoane este rodul „iubirii creatoare a Tatălui”, care a iubit-o chiar înainte de a o forma. Aceasta înseamnă că „fiecare existență umană are o valoare infinită în sine”, iar omul nu poate fi supus nici unei măsuri – politice, economice sau sociale – care să diminueze „demnitatea sa infinită”. Percepția vieții ca un dar asigură, de asemenea, că nimeni nu ar trebui să se simtă „de prisos” în lume, deoarece toți suntem chemați să răspundem unui plan conceput de Dumnezeu pentru noi, copiii Săi, cei care ne îndreptăm spre El în rugăciune. Ca atitudine care „califică umanitatea”, rugăciunea exprimă umanitatea ce se încredințează dincolo de sine, fără a se dizolva sau a se proiecta.

Cultura non-vocației le răpește tinerilor speranța

Din nefericire, astăzi, mai ales în Occident – notează documentul – este promovată o „cultură a non-vocației” care îi privează pe tineri de o deschidere către sensul ultim al existenței, precum și către speranță. Astfel, viitorul este redus la alegerea carierei, la câștigul financiar și la satisfacerea nevoilor materiale. Dimpotrivă, „cultura vocației” este mai necesară ca niciodată pentru a permite maturizarea adecvată a identității persoanelor și a popoarelor.

Identitatea se maturizează în iubire

Identitatea este tema celui de-al treilea capitol: „Nici o ființă umană nu poate fi fericită dacă nu știe cine este”, afirmă CTI; prin urmare, fiecare persoană trebuie să își asume „sarcina” de a deveni ea însăși și de a transforma lumea conform planului lui Dumnezeu. În plus, în calitate de copii iubiți ai Domnului, ființele umane își dezvoltă identitatea mai ales în iubire. Există însă și alți factori – culturali, naturali, sociali și religioși – care fac identitatea deosebit de complexă. Din acest motiv, ea trebuie căutată mai ales în inimă, „centrul persoanei”, unde se creează unitatea și se construiesc legături autentice, într-o relație adecvată cu lumea.

Corporalitate și handicap

Pentru a-și modela identitatea, este necesară și „acceptarea trupului sexual, văzut ca un dar și nu ca o închisoare care ne împiedică să fim cu adevărat noi înșine sau ca un material biologic care trebuie modificat”. În acest context, dizabilitatea capătă, de asemenea, o valoare semnificativă: „Deși dizabilitățile congenitale nu sunt voite direct de Dumnezeu”, explică documentul, este necesar să se apere demnitatea infinită a fiecărei persoane, îmbrățișând „condiția sa particulară”, deoarece și aceasta „poate fi o oportunitate pentru bunătate, înțelepciune și frumusețe”.

Relațiile dintre persoane și cu cosmosul

Textul subliniază în mod clar importanța relațiilor interpersonale, deoarece, cu cât o persoană le experimentează mai „autentic”, cu atât „identitatea personală” se maturizează mai mult. A fi un dar pentru ceilalți devine astfel modul în care o persoană răspunde la chemarea unei „comuniuni sociale” care se realizează în „capacitatea de a-i primi pe ceilalți, stabilind legături solide”, bazate pe dialog, ascultare și dreptul de a fi sine și de a fi diferit. O reflecție suplimentară este oferită cu privire la relația dintre umanitate și cosmos. Se subliniază faptul că aceasta nu poate fi redusă la un simplu „obiect” și nici nu poate fi „umanizată”, așa cum se întâmplă mai ales în Occident cu animalele domestice. Mai degrabă, ființele umane trebuie să își asume rolul de „administratori responsabili” ai Creației, devenind agenți ai evoluției universului fizic, „dar respectând întotdeauna legile sale”.

Tensiunile polare ale identității umane

Al patrulea și ultimul capitol al documentului analizează condiția dramatică a procesului de realizare a identității umane, care trece prin diverse „tensiuni sau polarități”, între material și spiritual, masculin și feminin, individual și comunitar, finit și infinit. Aceste tensiuni, se explică, „nu trebuie interpretate într-o logică dualistă, ci ca o „unitate a celor doi”„ [polii], demonstrând astfel „valoarea justă și indispensabilă a diferenței”. Aceasta este o referire la „viața trinitară”, o reflectare a relațiilor interne ale Sfintei Treimi, în virtutea căreia relația dintre doi nu este închisă în sine și nici nu o anulează pe cealaltă; dimpotrivă, relația dintre doi „se deschide spre împlinire în cel de-al treilea”. Mai presus de toate, prin opozițiile polare, „darul originar care precedă și întemeiază rămâne intact”. „Armonia perfectă” dintre Persoanele trinitare amintește de fraternitatea universală și se exprimă cel mai deplin în Euharistie, care „regenerează relațiile umane și le deschide spre comuniune”.

Bărbatul și femeia sunt un dar de la Dumnezeu, nu o variabilă contingentă

Documentul subliniază două puncte particulare în această privință: în tensiunea dintre masculin și feminin, subliniază că identitatea bărbatului și a femeii „nu este o variabilă contingentă” care poate fi modelată independent sau în conflict cu sensul său „original și permanent”; nici nu este „o proprietate care trebuie gestionată” subiectiv. Dimpotrivă, această identitate este un dar de la Dumnezeu. În consecință, tendința actuală de a „nega sau ignora această diferență naturală” devine „un mod periculos de a șterge identitatea corporală reală”, în favoarea unei „autocontemplări endogame”. Din perspectivă teologică, însă, tensiunea dintre bărbat și femeie își găsește perspectiva adecvată în vocația la unitate a celor doi „cu demnitate identică”.

Originile crizei ecologice

Al doilea punct se referă la polaritatea dintre material și spiritual: atunci când se pierde „armonia” dintre aceste două dimensiuni, toate lucrurile nu mai sunt „semne ale unui mister mai mare”, ci sunt reduse la „material care poate fi manipulat arbitrar doar pentru profit”. Iar acest lucru se află „la originea crizei ecologice actuale”, care reverberează și în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, într-o „expansiune a conflictului uman”. Astfel, fraternitatea universală, „înscrisă în originea noastră comună”, nu mai este recunoscută; mai mult, ea este „jignită în mod constant”. Din perspectivă teologică, însă, tensiunea dintre material și spiritual își găsește „sensul deplin” în înviere: datorită ei, ființa umană este salvată până în măduva oaselor, în trup și suflet.

Exemplul Fecioarei Maria

În concluzie, Quo vadis, humanitas? subliniază în mod clar că „viitorul umanității nu se decide în laboratoarele de bioinginerie, ci în capacitatea de a naviga prin tensiunile prezentului”, fără a ne pierde simțul limitelor și deschiderea către misterul lui Cristos înviat. Un exemplu minunat în acest sens este Fecioara Maria: cea care a acceptat liber darul lui Dumnezeu devine „paradigma” ființei umane pe deplin realizate. Adevărata umanizare, așadar, va consta în a ne lăsa „divinizați” de o Iubire care „ne precedă și ne face protagoniști ai unei noi umanități”.

Sursa: Vatican News, ediția engleză