Scrisoarea papei? O lecţie de ecumenism adevărat
13.03.2009, Roma (Catholica) - Publicarea scrisorii adresată episcopilor din Biserica Catolică în care Papa Benedict al XVI-lea explică modul în care şi pentru ce a ajuns la iertarea excomunicării celor patru Episcopi din Fraternitatea Sacerdotală „Sfântul Pius al X-lea” (FSSPX) trezeşte o dezbatere intensă. Pentru a încerca să clarifice termenii problemei, Zenit l-a intervievat pe pr. Alfredo Morselli, paroh din Dieceza de Bologna, unul din preoţii care a primit mandat de la card. Carlo Cafarra să celebreze Liturghia tridentină. Interviul a apărut tradus pe Ercis.ro de pr. Mihai Pătraşcu.
– Ce impresie aţi avut la o primă lectură a documentului?
– O lecţie de adevărat „ecumenism” (în sens larg)! Biserica nu lipeşte teze pe uşa de la „Sfântul Petru”, ci merge să-l caute pe frate, împinsă de caritate şi de adevărul imutabil pe care-l are mai întâi în inima sa şi apoi în documentele sale. Şi dat fiind faptul că se apropie timpul pătimirii, în mod spontan se apropie de grija Papei cuvintele Sfântului Paul: „Vorbim despre o înţelepciune ascunsă pe care lumea n-a cunoscut-o…”. Această paternitate foarte mare este unitate şi fermitate doctrinară: papa nu negociază cu nimeni în privinţa adevărului, ci reafirmă că „faptul că Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea nu are o poziţie canonică în Biserică, până la urmă nu din motive disciplinare, ci doctrinare…”. Dar, de vreme ce învăţăturile nu au o existenţă autonomă, ci există pentru că există oameni care le vehiculează, un climat de seninătate şi paternitate poate să frângă neînţelegerile.
– Papa a spus clar că „nu se poate congela autoritatea magisterială a Bisericii la anul 1962”: această claritate ar putea încetini dialogul cu FSSPX?
– Nu, pentru că problema nu este o dată de graniţă, ci aşa cum trebuie să se înţeleagă acel înainte şi acel după al unei anumite date: şi asta nu e o problemă care priveşte numai Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea, ci o înţelegere greşită şi din păcate generalizată a Conciliului Vatican II în termeni de ruptură de trecut; sunt semnificative cuvintele: „Unora dintre cei care se semnalează ca apărători ai conciliului trebuie să li se amintească faptul că Vatican II poartă cu sine întreaga istorie doctrinară a Bisericii. Cine vrea să fie ascultător faţă de conciliu, trebuie să accepte credinţa mărturisită în decursul secolelor şi nu poate tăia rădăcinile din care trăieşte pomul.”
– Papa a avertizat cu privire la voinţa de a crea un duşman cu orice preţ „împotriva căruia să se poată năpusti în mod liniştit cu ură”. Ce înseamnă?
– Seminariile goale, preoţii care părăsesc slujirea lor, diferite scandaluri, carierismul, teologii care contestă magisteriul etc… Toate acestea nu sunt vină a celui care spune Liturghia lui Pius al V-lea şi dacă în unele ţări Episcopii sunt mai mulţi decât seminariştii nu este vina declaraţiilor nesăbuite ale Mons. Williamson… Îndârjirea împotriva preoţilor care se consideră de dreaptă credinţă face să fie uitate adevăratele probleme ale Bisericii în ţările în care s-a născut civilizaţia creştină. Papa ne spune că acum este timpul de a lucra şi nu de a vorbi: e vorba, fără a demoniza pe nimeni, de a întreprinde un drum curajos de sfinţenie şi de martiriu…
– Ce este hermeneutica continuităţii conform Papei Benedict al XVI-lea?
– Desigur, nu este numai o cercetare teologică, fie ea utilă şi necesară, despre modul în care pre şi post Conciliu sunt în acord: vă citez câteva cuvinte din discursul ţinut la Mănăstirea Sfânta Francisca Romana la Tor de` Specchi la 9 martie 2009; m-au impresionat două fraze: „Inima Mariei este schitul în care cuvântul continuă să vorbească în tăcere şi în acelaşi timp este cuptorul unei carităţi care împinge la gesturi curajoase” şi „pereţii acestor locuri sunt decoraţi cu imagini din viaţa ei, pentru a demonstra că adevăratul edificiu pe care Dumnezeu vrea să-l construiască este viaţa sfinţilor”. Dacă vom cere harul de a fi născuţi sfinţi în inima Mariei, atunci inima noastră va avea acea transparenţă pentru a şti să trăim ca buni creştini, fără măcar a bănui contradicţie între trecutul şi prezentul vieţii Bisericii.
