Semnul crucii este un „Da” vizibil spus lui Cristos
11.09.2005, Castel Gandolfo (Catholica) - Înainte să se roage Angelus cu pelerinii veniţi la Castel Gandolfo, Papa Benedict al XVI-lea a rostit câteva cuvinte, reflectând asupra semnificaţiei sărbătorii liturgice a Înălţării Sfintei Cruci, celebrată la aceeaşi dată – 14 septembrie – în Apus şi în Răsărit. Iată cuvintele Sfântului Părinte.
Preaiubiţi fraţi şi surori!
Miercurea următoare, în 14 septembrie, celebrăm sărbătoarea liturgică a Înălţării Sfintei Cruci. În anul dedicat Euharistiei, această celebrare are o semnificaţie particulară: ne invită să medităm asupra legăturii profunde şi indisolubile care uneşte celebrarea euharistică cu misterul crucii. Fiecare Sfântă Liturghie, de fapt, actualizează jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. Către Golgota şi către „ceasul” morţii pe cruce – a scris iubitul nostru Papă Ioan Paul al II-lea în Enciclica „Ecclesia de Eucharistia” -, se întoarce „fiecare preot care celebrează Sfânta Liturghie, împreună cu comunitatea creştină care participă la ea” (nr. 4).
Euharistia este aşadar memorialul întregului mister pascal: patima, moartea, coborârea la iad, învierea şi înălţarea la cer, iar crucea este manifestarea tangibilă a actului infinit de iubire prin care Fiul lui Dumnezeu a salvat omul şi lumea de păcat şi moarte. De aceea semnul crucii este gestul fundamental al rugăciunii creştine. A face semnul crucii înseamnă a spune un „Da” vizibil şi public Aceluia care a murit pentru noi şi care a înviat, Dumnezeului care în umilinţa şi slăbiciunea iubirii sale este atotputernic, mai puternic decât toată puterea şi înţelepciunea lumii.
După consacrare, adunarea credincioşilor, conştientă că se află în prezenţa reală a lui Cristos răstignit şi înviat, proclamă: „Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni”. Cu ochii credinţei comunitatea îl recunoaşte pe Isus viu cu semnele pătimirii sale şi, împreună cu Toma, plină de uimire, poate repeta: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20,28). Asemenea crucii, Euharistia este misterul morţii şi învierii, care nu este un incident pasager, ci trecerea prin care Cristos a intrat în slava sa (vezi Luca 24,26) şi a împăcat întreaga omenire, învingând orice duşmănie. De aceea liturgia ne invită să ne rugăm cu speranţă plină de încredere: „Mane nobiscum Domine!” Rămâi cu noi, Doamne, Tu care prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!
Maria, prezentă pe Calvar lângă cruce, este de asemenea prezentă cu Biserica şi ca Mamă a Bisericii, în fiecare dintre celebrările euharistice ale noastre (vezi „Ecclesia de Eucharistia”, nr. 57). De aceea, nimeni nu ne poate învăţa mai bine decât ea să înţelegem şi să trăim cu credinţă Sfânta Liturghie, unindu-ne cu jertfa răscumpărătoare a lui Cristos. Atunci când primim Sfânta Împărtăşanie şi noi, asemenea Mariei şi uniţi cu ea, îmbrăţişăm lemnul pe care Isus cu iubirea sa l-a transformat în instrument al mântuirii, şi rostim „Amin-ul” nostru Domnului răstignit şi înviat.
