Ratzinger: „Laicismul noua ideologie” (I)

20.04.2005, Roma (Catholica) - Publicaţia „La Repubblica” a publicat la 18 noiembrie 2004 un interviu realizat de M. Politi, cu cel care astăzi este Papa Benedict al XVI-lea. Vă oferim textul integral al interviului, apărut sub titlul „Laicismul noua ideologie, Europa să nu-l marginalizeze pe Dumnezeu”, dar împărţit pe două zile, în traducerea Cristinei Grigore: Europa, leagăn şi pilastru al catolicismului, îşi pierde conotaţia creştină. În ziua de azi deja cei nepracticanţi, indiferenţi şi agnostici sunt majoritatea. Pentru Biserica Romei este o provocare decisivă. Şi de aici plecăm în colocviul cu cardinalul Joseph Ratzinger în Sala Roşie a Sfântului Oficiu. Astăzi se cheamă Congregaţia pentru Doctrina Credinţei iar capul ei a fost şi continuă să fie un pilastru al pontificatului wojtylian.

„Trăim într-o situaţie de o mare transformare. Denatalitatea şi imigraţia – ne mărturiseşte cardinalul – schimbă radical până şi compoziţia etnică a Europei. Am trecut mai ales de la o cultură creştină la un secularism agresiv şi uneori chiar de netolerat. Şi în ciuda acestor lucruri, deşi bisericile se golesc şi mulţi nu mai reuşesc să creadă, credinţa nu a murit. Sunt sigur că şi în contextul unei societăţi multiculturale, şi printre marile contraste, credinţa creştină rămâne un factor important, capabil să furnizeze forţa morală şi culturală a continentului”.

– Aşadar Cardinalul Ratzinger nu este pesimist.

– Optimismul şi pesimismul sunt categorii emoţionale. Eu cred că sunt realist. Rămân convins de forţa interioară a credinţei. Mai degrabă catolicismul a devenit tot mai mult „catolic”, adică universal. Şi în timp ce alte continente descoperă modul lor de a fi creştine şi catolice, Europa nu va fi o voce atât de importantă ca în trecut. Va avea o mare relevanţă, dar mereu în cadrul unui concert internaţional.

– După afacerea Buttiglione anumite grupuri laice şi catolice zugrăvesc un creştinism asediat în Europa.

– Există o agresivitate ideologică seculară, care poate fi îngrijorătoare. În Suedia un pastor protestant, care predicase despre homosexualitate bazându-se pe un fragment din Scriptură, a fost trimis în închisoare pentru o lună. Laicismul nu mai este acel element de neutralitate, care deschide spaţii de libertate pentru toţi. Începe să se transforme într-o ideologie care se impune prin politică şi nu acordă spaţiu public opticii creştine şi catolice, care riscă astfel să devină ceva pur privat şi în fond mutilat. În acest sens există o luptă iar noi trebuie să apărăm libertatea religioasă împotriva impunerii unei ideologii care se prezintă ca şi cum ar fi unica voce a raţiunii, în timp ce e doar expresia unui „anumit” raţionalism.

– Dar pentru dumneavoastră ce este laicitatea?

– Laicitatea corectă este libertatea religiei. Statul nu impune o religie, ci acordă spaţiu liber religiilor cu o responsabilitate faţă de societatea civilă, şi deci le permite acestor religii să fie factori în construirea vieţii sociale.

– Şi totuşi sunt graniţe delicate. Să luăm exemplul crucifixelor din şcoli. Există tendinţa, pe care o consider banalizatoare, de a spune că este simbolul iubirii universale şi deci nu poate să deranjeze pe nimeni. În realitate este înainte de toate semnul unui Dumnezeu şi al unei religii. Nu este de înţeles că sunt persoane care afirmă că nu poate fi doar un semn impus?

– Depinde de situaţiile istorice. Pot fi ţări care nu au o istorie sau o prezenţă creştină şi deci nu vor acest semn deoarece nu exprimă o moştenire şi o orientare morală comună. Eu cred că, datorită lui Dumnezeu, Italia, şi chiar şi o parte din Germania, sunt încă atât de marcate de trecutul lor şi de prezentul lor creştin încât crucifixul rămâne pentru ele un punct de orientare. Crucea ne vorbeşte despre un Dumnezeu care s-a făcut om şi a murit pentru om, care-l iubeşte pe om şi-l iartă. Iar aceasta este deja o imagine a lui Dumnezeu care exclude terorismul şi războaiele religioase în numele lui Dumnezeu. E posibil ca în viitor un popor să se piardă din esenţa sa creştină: atunci s-ar putea spune că nu mai există această orientare comună şi poate că nu va mai putea fi oferit în spaţiile publice. Pentru mine ar fi o schimbare tristă şi de aceea mă implic personal să nu se piardă această esenţă creştină.

– Dar dacă un evreu sau un musulman, fără polemici, cere să găsească în şcoală şi un semn al credinţei sale, este corect să fie refuzat?

– Se poate reflecta asupra condiţiilor unui asemenea caz, ponderând bine toate diferenţele pe care le comportă. Dar este o chestiune deschisă, ar trebui să reflectez asupra ei mai în profunzime.

– Nu credeţi că există o dificultate a Bisericii de a se face înţeleasă de omul de astăzi?

– Să nu-i construim o imagine mitică, omul de astăzi este multiplu. E atât de diferit în America latină, în Africa sau în Asia. Şi chiar şi printre noi există grupuri sociale cu variate viziuni despre lume. Dar este adevărat că creştinismul întâmpină dificultate în a se face înţeles în lumea de azi, mai ales în cea occidentală: americană şi europeană. Pe plan intelectual sistemul conceptual al creştinismului apare foarte îndepărtat de limbajul şi de modul modern de a vedea. Ar fi îndeajuns să ne gândim dor la cuvântul „natură”: cum şi-a schimbat sensul! Trebuie, fără îndoială, să facem tot posibilul pentru a traduce acest sistem conceptual aşa încât să rezulte adevărata esenţă a creştinismului.

– Cum am putea-o descrie?

– O poveste de iubire între Dumnezeu şi oameni. Dacă se înţelege acest lucru în limbajul timpului nostru, restul va veni de la sine.

– E suficient?

– Există şi dificultatea de a accepta creştinismul din punct de vedere existenţial. Actualele modele de viaţă sunt foarte diferite şi aşadar angajarea intelectuală nu e suficientă de una singură. Trebuie să se ofere spaţii de viaţă, de comuniune, de înaintare. Numai prin experienţe concrete şi exemplu existenţial se poate verifica accesibilitatea şi realitatea mesajului creştin.

– Se răspândeşte din nou tentaţia de a se refugia în visul unei societăţi creştine din punct de vedere organic. Are sens?

– Sigur că nu. Era o situaţie istorică determinată de lumini şi umbre, aşa cum mărturiseşte şi istoria Bisericii. Astăzi se tinde să se vadă mai degrabă umbrele, dar erau şi lumini, aşa cum arată marea cultură medievală. Ori, a ne refugia într-o situaţie care nu se mai poate repeta ar fi absurd. Trebuie să acceptăm că istoria merge înainte, înfruntând dificultatea de a crede într-un context pluralist, dar ştiind bine că există şi posibilităţi noi pentru o credinţă liberă şi adultă. Credinţa nu este doar rezultatul unei tradiţii şi a unei specifice situaţii sociale, ci înainte de toate rezultatul unui „da” liber spus din inimă lui Cristos.

– Unde e Dumnezeu în societatea contemporană?

– Este foarte marginalizat. În viaţa politică pare a fi aproape indecent să vorbeşti despre Dumnezeu, ca şi cum ar fi un atac la libertatea celui care nu crede. Lumea politică urmăreşte normele şi căile sale, excluzându-l pe Dumnezeu ca pe un lucru care nu aparţine acestui pământ. Acelaşi lucru se întâmplă în lumea comercială, în economie şi în viaţa privată. Dumnezeu rămâne la margine. Mie, în schimb, mi se pare necesar să redescoperim, şi sunt forţe pentru aceasta, că şi sfera politică şi economică au nevoie de o responsabilitate morală, o responsabilitate care se naşte în inima omului şi, în cele din urmă, are legătură cu prezenţa sau absenţa lui Dumnezeu. O societate în care Dumnezeu este absolut absent, se autodistruge. Am văzut acest lucru în marile regimuri totalitare din secolul trecut.