Cum este să ai astăzi cinci copii?

18.06.2004, Timişoara (Catholica) - În luna iunie, Catholica şi ProFamilia vă oferă interviuri despre copii şi copilărie. Pentru interviul de mai jos am stat de vorbă cu Robert Lazu, din Timişoara, care aşteaptă zilele acestea venirea pe lume a celui de-al cincilea copil. Este autorul a peste o sută de studii, eseuri, articole, prefeţe, postfeţe şi recenzii, precum şi a unor cărţi, despre care aţi putut afla şi din ştirile Catholica.

– În câteva zile veţi fi tătic pentru a cincea oară. Vă rugăm să vă prezentaţi familia.

– Voi începe prezentarea familiei noastre de la cei mai mici la cei mai mari, adică de la Paul la Robert şi Laura. Născut în 2002, Paul este, evident, preferatul tuturor. Capabil deja să rostească scurte cuvinte şi mici propoziţii, este poznaş şi plin de viaţă. Cum altfel? Cu atât mai mult cu cât tovarăşul său nedespărţit este Sebastian, cu doar 2 ani şi jumătate mai mare decât el, cu care se întrece în năstruşnicii de tot felul.

Irina, la cei şase ani ai săi, este – sub un anumit aspect – protejata familiei. Aţi înţeles: e singura noastră fetiţă (cel de-al cincilea prunc, încă nenăscut, fiind – după afirmaţiile medicilor – tot un băieţel). Ioan-Bogdan, care tocmai a terminat clasa a patra, împlineşte unsprezece ani în 15 septembrie. Pasionat de jocuri electronice, este un cititor fervent de poveşti dar şi de romane de aventuri, dintre care apreciază în mod deosebit celebra nuvelă a lui Robert Louis Stevenson, „Comoara din Insulă”.

În ce mă priveşte, la cei 33 de ani ai mei sunt preocupat atât de educaţia copiilor noştri cât şi de studiul doctrinei Magisteriului catolic, cu un accent special pe învăţătura despre laici şi pe doctrina socială. Soţia mea, Laura, este născută în 1970, luându-şi licenţa în Asistenţă Socială în acelaşi moment în care eu obţineam licenţa în Filosofie la Universitatea de Vest din Timişoara.

Neîndoielnic, pentru amândoi cel mai important „examen” este cel de părinţi. Deşi ne pregătim continuu, deseori ne descoperim anumite lipsuri şi multe, chiar prea multe lacune în pregătirea noastră. Încredinţându-ne însă Inimii Preasfinte a Mântuitorului Isus şi Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria, sperăm să reuşim să trecem „testul”.

– Felicitări pentru cei cinci copii. Cum este astăzi să ai cinci, când majoritatea cuplurilor au doar 1-2 copii? Cum vă priveşte lumea?

– Vă mulţumim mult. Despre cum ne priveşte lumea – pe noi şi pe cei câţiva prieteni care au tot patru-cinci copii – ar fi multe de spus. Pe scurt, cred că expresia cea mai potrivită e una singură: cu uimire. Toţi sunt şocaţi şi uluiţi. Cei mai mulţi se lamentează, puţini se bucură. Tristeţea este că lipsa de solidaritate între femei e incredibilă. Pe lângă faptul că, de obicei, femeile sunt primele instigatoare la avort (adesea chiar mamele nefericitelor femei cu „sarcina nedorită”), modul în care multe femei le privesc pe mamele care au mai mulţi copii e cu adevărat şocant.

Probabil că aceasta e cea mai mare suferinţă a soţiei mele. Întâmpinată adesea cu răceală şi dispreţ, e considerată – la cabinetul pentru control sau chiar la maternitate, atunci când merge să nască – fie „de la ţară”, fie „pocăită”. După ce află că are studii superioare iar soţul ei este scriitor şi profesor, cele îmbufnate scot din mânecă a doua replică: „Aha! Sunteţi pocăiţi!” E trist că nu spun: „Aha! Sunteţi catolici!” Nu. Căci nu se mai ştie despre catolici, în România anului 2004, că ar trebui să aibă mulţi copii… În fine, după ce şi această „etichetă” este respinsă de Laura, „judecătoarelor” ei le rămâne o singură scăpare: să ne declare anormali. Oricum, cel puţin ciudaţi.

Dincolo de experienţele noastre concrete în ce priveşte modul în care suntem priviţi, cert este că mentalitatea femeilor şi a bărbaţilor de la noi e profund marcată de „cultura morţii” despre care vorbeşte cu putere Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Mi se pare trist că în parohia noastră din Timişoara se pare că suntem singura familie cu cinci copii… Despre această împuţinare a copiilor în familiile catolice a vorbit deja, emoţionant şi percutant, Înalt Preasfinţia Sa dr. Ioan Robu. Avem noi oare urechi să auzim? De ce să ne ascundem după degete? Subliniez: pentru laicii catolici familia numeroasă este prima mărturie în faţa lumii de azi. Altminteri, cum să deschidem gura? Şi despre ce să vorbim? Despre compromisurile pe care le facem cu mentalitatea contraceptivă? Despre cum încălcăm poruncile Bisericii? Căci acesta e motivul principal pentru care nu avem copii. Pentru că nu ascultăm ceea ce Biserica învaţă despre transmiterea responsabilă a vieţii.

Din păcate, nu cred că mă înşel. Ca şi coordonator al unui program de cateheze pentru adulţi, am avut ocazia să vorbesc cu destul de mulţi credincioşi. Nu o dată mi s-a întâmplat să aud lucruri stupefiante: de exemplu, unii (chiar catolici responsabili cu cateheza!!!) susţin că învăţătura morală e învechită, că prezervativele pot fi folosite de catolici, că, în fond, de ce să mai chinuim oamenii cu porunci depăşite? Repet: când ne-catolicii susţin asemenea opinii, mai treacă-meargă, dar când cei catolici susţin asemenea aberaţii… Nu vreau să fiu critic. Însă mă întreb: de ce nu se repetă permanent învăţătura Magisteriului de pe amvon? De ce nu se vorbeşte clar şi răspicat despre deriva modei, despre imoralitatea posturilor noastre TV, sau despre imoralitatea cuplurilor catolice care folosesc contraceptive şi prezervative? Şi de ce nu vorbim despre păcatul grav al acelor catolici care răstălmăcesc învăţătura Bisericii, văzând în „metoda calendarului” nu atât un mijloc de a distanţa naşterile, cât un mijloc de a nu avea copii?

Poate par prea sever, însă repet cuvintele Înalt Preasfinţiei Sale dr. Ioan Robu (citez din memorie): „dacă noi nu vorbim, vor striga pietrele, dar atunci va fi prea târziu…” Da, trebuie să vorbim. Şi cred că sunt necesare faptele. Faptele vieţii.

Aş dori să mai atrag atenţia asupra unui lucru. Uciderea sau refuzul vieţii copiilor nenăscuţi cred că este consecinţa dramatică a unui fapt tulburător: moartea sufletească a celor care fac asemenea fapte. Citesc şi recitesc anumite omilii ale Sfinţilor Augustin şi Ioan Gură de Aur (dar şi ale altor sfinţi) şi văd cât de aprig luptau şi predicau împotriva păcatelor de moarte: vorba apostolului Paul, „până la sânge”. Pe de altă parte, există încă o moarte la care sunt supuşi chiar cei care, la rândul lor, vor ucide sau refuza viaţa: anihilarea prin refuzul unei anumite demnităţi a vieţii. Dacă studiem atent doctrina socială a Bisericii, vom vedea că toate cele propuse acolo – sindicate muncitoreşti, salarii juste, dreptul la proprietate, etc. – au în spate un principiu fundamental: dreptul de a se menţine în viaţă al oricărei persoane umane. Atunci când sunt negate aceste drepturi, când ele nu sunt susţinute şi apărate de oameni cu ajutorul Statului, dreptul la viaţă al celor plătiţi injust sau al celor nedreptăţiţi într-un fel oarecare este încălcat flagrant. Iată care e preludiul respingerii vieţii de către multe femei din România: ele însele sunt respinse de familii, de societate, de mediul în care trăiesc…

Să nu cădem însă în pesimism – deşi adesea simţim primejdia acestei „ispite”. Există şi semne încurajatoare, cum ar fi apariţia unei mişcări catolice pro-life în România, tot mai consecventă în a-şi răspândi mesajul. Însă noi toţi, cei botezaţi, trebuie să ne luăm foarte în serios rolul de mărturisitori ai vieţii şi ai credinţei Bisericii noastre. Învăţându-ne morala, trăind-o, să o transmitem şi altora. Şi, în primul rând, să o transmitem copiilor noştri.

– În revista Familia creştină, numărul 3/2004, apărea şi mărturia Dvs. Spuneaţi acolo că copiii v-au ajutat să înţelegeţi o lecţie foarte importantă: slujindu-i pe ei învăţăm să-i slujim pe alţii. Aţi putea să ne explicaţi aceasta?

– Să ştiţi că nu e vorba doar de o metaforă! Adesea copiii noştri ne spun lucruri uluitoare. Să vă spun o „poveste” adevărată. Obişnuim seara să citim Sfânta Scriptură, după ce încheiem rugăciunile cuvenite, pe care, de obicei, le rostim împreună. Încercăm să memorăm câte un cuvânt sau chiar un verset din Noul Testament, încercând apoi să vedem ce semnificaţie are acel verset. Desigur, în ce priveşte „tălmăcirea”, rolul principal îmi revine mie sau soţiei. Dar şi copiii au rolul lor activ. Astfel, la un moment dat, citeam pericopa despre nunta din Cana Galileii. Ioan-Bogdan a remarcat, brusc, cât de mari erau vasele acelea despre care ni se spune că Mântuitorul le-a cerut oamenilor să le umple spre a transforma apa în vin. Remarca sa, absolut spontană, ne-a luminat! De ce? Pentru că am înţeles că, înainte să facă o minune cu puterea sa absolută, Dumnezeu cere oamenilor să facă ei înşişi un efort, să muncească, să umple acele butoaie cu sute de litri de apă… Vedeţi? Asta am învăţat de la un copil. Şi sunt multe alte asemenea exemple.

Pe de altă parte, crescându-ţi copiii trebuie să ai multă răbdare. Ceea ce nici eu şi nici soţia mea nu prea avem. Adesea ne enervăm, ne simţim suprasolicitaţi de atâtea persoane deodată. Gândiţi-vă numai la masă: Ioan-Bogdan comentează felul mâncării, Irina vrea apă, Sebastian întreabă de ce nu a are în farfurie ce are şi Irina, iar Paul tocmai îşi „pictează” tricoul cu ketchup. Cred că e firesc să-ţi pierzi, uneori, răbdarea… Însă cu timpul îţi schimbi deprinderile, mânia se estompează, primele reacţii slăbesc. Cu alte cuvinte, înveţi să renunţi la tine, să te pui în slujba altora. Şi asta de voie, de nevoie. Soţia mea e cu adevărat exemplară. Însă eu, sincer vorbind, sunt departe de fi un tată model. Până ce a venit Sebastian pe lume, nu ştiam să schimb un scutec. De, intelectual… Dar toate s-au învăţat. Azi cred că pot să ţin un curs despre cum se schimbă scutece. De fapt, învăţ continuu. De aceea, cred că pot mărturisi cu tărie: în afara vocaţiilor religioase, cealaltă cale ascetică veritabilă e cea a familiei. Căci viaţa în mai mulţi înseamnă renunţare, jertfă, răbdare. Iată ce ne învaţă familia.

– Vă mulţumim.

– Vă mulţumesc pentru acest minunat prilej de a intra în contact cu cititorii dumneavoastră!