Jean Vanier: Izvorul lacrimilor

03.09.2014, Iaşi (Catholica) - Editura Sapientia din Iaşi anunţă apariţia cărţii „Izvorul lacrimilor”, scrisă de Jean Vanier şi tradusă în limba română de Valeria Budău. Cartea apare în colecţia „Spiritualitate”, formatul 14×20, are 178 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (LibrariaSapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţară la preţul de 20 lei.

„Unde se află izvorul lacrimilor? De unde vin aceste ape care apar dintr-o dată la suprafaţa fiinţei noastre şi pe care nu putem să le reţinem? Apă arzătoare a durerii, apă amară a remuşcărilor, apă dulce a compasiunii, apă liniştitoare a căinţei şi a consolării, apă săltăreaţă a bucuriei… lacrimile apar atunci când ceva în noi este atins foarte profund. Când suntem zdruncinaţi de suferinţă, bineînţeles, înfrânţi din cauza ei, dar şi când suntem bulversaţi de durerea celuilalt, emoţionaţi de neputinţa sa, mişcaţi de tristeţea sa ori atunci când suntem impresionaţi de reîntâlnirea unor persoane dragi, de iubirea primită, de iertarea dăruită. Când inimile noastre de piatră se fisurează, din ele curge apă, aşa cum din stânca de la Meriba a curs apă în deşert (cf. Ex 17,6). De unde provin lacrimile, dacă nu din străfundul misterului fiinţei noastre?”

Cu aceste cuvinte prefaţează Anne-Sophie Andreu cartea Izvorul lacrimilor, în care a publicat meditaţiile pe care Jean Vanier le-a ţinut în America Latină, în cadrul unor zile de reculegere, pentru asistenţii Comunităţii „Arca”. Jean Vanier, născut la 10 septembrie 1928, la Geneva, om cu o personalitate profundă, a înfiinţat în 1964 Comunitatea „Arca”, iar în 1968 Asociaţia „Credinţă şi Lumină”. De asemenea, în anul 2000 a fost printre membrii care au înfiinţat Asocoaţia „Intercordia”. În postfaţa cărţii, Mircea Oltean, preşedintele Fundaţiei „Credinţă şi lumină”, scrie că în Comunităţile „Arca” se găsesc „persoane cu şi fără handicap mintal – persoane cu cerinţe speciale şi asistenţi, care îşi împărtăşesc viaţa de zi cu zi (locuiesc, muncesc şi îşi petrec timpul liber împreună), în relaţii egale şi cu credinţă în Dumnezeu, recunoscând darurile unice ale fiecăruia. Aceste comunităţi au scopul de a crea şi dezvolta un mediu comunitar care să corespundă nevoilor persoanelor cu un handicap mintal. Comunităţile Arca, cuprinzând persoane de diferite origini sociale, religii, culturi şi capacităţi intelectuale, caută să fie un semn de speranţă în lumea de astăzi, un semn al unităţii, credinţei şi împăcării, pentru o societate mai umană”.

Meditaţiile publicate în volumul Izvorul lacrimilor vor să-l conducă pe cititor spre izvorul secret al vieţii creştine. Timp de şase zile, cu trei meditaţii pe zi, afirmă Anne-Sophie Andreu, Jean Vanier propune „un drum spre noi înşine. Nu un drum de tristeţe sau de dezolare, ci un drum de adevăr, de consolare şi de speranţă. Deoarece aproape de izvor se află din veşnicie Cineva care ne aşteaptă”. „Fiecare este chemat deci să recunoască şi darul celuilalt, în mod deosebit darul celui sărac, al celui mic, al celui abandonat, al aceluia pe care societăţile noastre îl resping deoarece, oricare ar fi cauza, el nu poate să ţină ritmul. Trăind la Arca cu persoanele cu handicap mintal, împărtăşind cu ele şi cu părinţii lor bucuriile şi durerile, grijile comune în comunităţile Credinţă şi Lumină sau participând la toate aceste comunităţi care s-au construit în jurul prezenţei celui sărac, descoperim, de fapt, un adevăr cât se poate de misterios care este însuşi adevărul evangheliei. Nu este vorba numai despre a acţiona cu generozitate sau de a face un bine celor săraci, ci de a deveni prietenul lor. Să descoperi în alianţa cu ei că ei sunt aceia care ne trezesc şi ne vindecă, care merg înaintea noastră şi ne conduc pe calea vieţii”.

„Fără îndoială, şi noi suntem chemaţi să răspundem la această întrebare la sfârşitul lecturii şi al meditaţiei noastre. Care este „alianţa” noastră? Pe lângă cine, cu cine, cum, la ce am fost noi chemaţi? Poate deja ştim şi am răspuns de foarte mult timp sau poate că nu suntem conştienţi încă de faptul că şi noi am fost chemaţi. Poate căutăm ceva care să dea sens vieţii noastre sau poate suntem prea bogaţi, prea plini de proiecte sau, dimpotrivă, prea împovăraţi, încât ajungem să credem că nu mai este posibil să auzim ceva. Nu contează! Jean Vanier ne spune că mereu este momentul să pornim sau să reluăm drumul, că nu trebuie să ne fie teamă de noi înşine, de ceilalţi sau de viaţă. Oricine am fi, oricare ar fi situaţia în care ne zbatem, suntem aşteptaţi asemenea unui oaspete de marcă lipsind de la petrecere atâta timp cât rămâne deoparte. Fiu mai mare sau fiu risipitor, cu toţii suntem invitaţi la masa alianţei şi nu depinde decât de noi să dansăm atunci când ne vine rândul”. (prezentare semnată de Ştefan Tamaş)