Biserica din Azerbaidjan îi întâmpină pe primii convertiţi

11.02.2001, Roma (ZENIT) - Imaginaţi-vă că sosiţi într-o ţară în care se găsesc numai 30 de credincioşi catolici. Atâţia a găsit un preot când a sosit la Baku (Azerbaidjan), în 1997. Aşezat între Rusia şi Iran, Azerbaidjanul se mărgineşte şi cu Marea Caspică. El are 7,7 milioane de locuitori, cea mai mare parte musulmani. Cam 10% sunt ortodocşi, iar 2% aparţin Bisericii Apostolice Armene.

Pe vremea revoluţiei comuniste, în Baku exista o parohie catolică. Biserica ei a fost însă distrusă în anii 1950. Părintele Stefan Demurov, ultimul preot catolic, se crede că a murit într-un lagăr de concentrare din Siberia. În 1997 preotul polonez Jersey Pilus, membru al mişcării neo-catehumenale, a sosit la Baku, unde el a găsit cam 30 de catolici. Cu ajutorul unor seminarişti care au venit aici, alternativ, de la Varşovia, Londra şi Copenhaga, părintele Pilus a pregătit circa 20 de catehumeni. Astăzi, printre catolicii de acolo se găsesc diplomaţi străini, salariaţi ai companiilor de petrol precum şi tehnicieni.

Papa Ioan Paul al II-lea a creat Misiunea Catolică din Baku, încredinţând-o călugărilor salezieni. Superiorul ei actual este părintele slovac Joseph Daniel Pravda, de 50 de ani, ajutat de un coleg laic. Părintele Pravda a stat de vorbă recent cu un corespondent al agenţiei internaţionale FIDES, la sfârşitul vizitei “ad limina” la Papă.

Fides: Misiunea dumneavoastră are abia câteva zeci de catolici, dar 20 de catehumeni se pregătesc pentru botez. Ce-i face să îmbrăţişeze credinţa?

Pr. Pravda: În această regiune, fostă parte a Uniunii Sovietice, cei care sunt atraşi de credinţă sunt în principal intelectualii, profesorii şi oamenii de ştiinţă, dar se găsesc credincioşi şi printre oamenii de rând. Toţi sunt, evident, în căutatrea sensului vieţii. Mulţi s-au alăturat unor secte sau mişcări orientale, dar, în final, ajung să-şi dea seama că numai Cristos este răspunsul la aspiraţiile lor. Să le dai răspunsurile potrivite, aceasta este dificultatea sarcinii noastre.

– A avut loc vreo schimbare când a căzut Zidul Berlinului?

– Au fost multe schimbări, multe în rău. Desigur, există acum libertatea de a crede, de a-l mărturisi pe Cristos; dar când comunismul a căzut, el a lăsat în urma sa sărăcie, delincvenţă, corupţie şi crimă. Mulţi mai privesc la trecut cu nostalgie. Ei au nevoie de hrană, dar nu întotdeauna şi de hrană spirituală. Pe vremuri era ceva hrană şi multă siguranţă.

– Care este situaţia economică actuală?

– În ultimii patru ani corupţia îşi face de cap. Chiar la nivel guvernamental există reţele ale corupţiei care concentrează puterea economică în mâinile câtorva.

– Fundamentalismul islamic reprezintă o problemă aici?

– Din fericire, în misiunea noastră nu avem de a face cu el. Totuşi, de această ameninţare se temu atât oamenii simpli cât şi guvernanţii; toţi doresc să-l ţină la distanţă prin orice mijloace posibile. Există, poate câteva grupuri clandestine de fundamentalişti islamici, dar ei au puţină influenţă. Azerii iau măsuri pentru a feri ţara de orice fundamentalism, islamic sau al unor secte pseudo-creştine, cu scopul de a evita tensiunile sociale.

– Care sunt provocările majore pe care le-aţi identificat?

– Principala provocare este de a-l aduce pe Cristos oamenilor. Există sărăcie şi criză spirituală. Comunismul a înlăturat conştiinţa oamenilor şi aspiraţia spre binele comun. Cel mai mare dar pe care noi creştinii putem să li-l oferim este de a-i ajuta să-şi formeze din nou conştiinţa. Comunismul a şters personalitatea, cultura şi însăşi natura oamenilor. Oamenii îmi spun adesea: “O persoană fără credinţă este o persoană rea. O persoană fără credinţă nu are morală nici idealuri; ea este interesată numai în satisfacerea problemelor proprii”.

Oraşul Baku trece printr-o criză economică serioasă. Din Nagorno-Karabah (o regiune disputată între Azerbaidjan şi Armenia) au venit peste un milion de refugiaţi, în căutarea hranei şi a unui loc de muncă. Dintre aceştia, 200.000 se găsesc la Baku.

Oamenii de rând nu prea au ce să mănânce, în timp ce autorităţile locale circulă cu automobile noi, şi îşi cheltuiesc banii pe locuinţe noi. Mulţi copii nu merg la şcoală pentru că nu au haine sau încălţăminte. Din fericire, simţul familiei este încă puternic printre oamenii de rând, care-şi împart puţinul pe care-l au şi sunt gata să întindă o mână de ajutor.

– Este misiunea recunoscută ca Biserică?

– Noi ne-am înregistrat ca o comunitate catolică, nu ca Biserică, dar eu cred că nici Biserica Ortodoxă de aici nu este înregistrată, deşi are o comunitate mult mai mare. Parohiile lor sunt înregistrate ca atare. Noi avem o clădire care include o capelă pentru oficierea liturghiei şi câteva camere pentru activităţi sociale. Centrul salezian, în care noi predăm catehismul şi îi asistăm pe cei săraci, se află în aceeaşi clădire.

Oricum, înainte de toate, noi suntem mărturisitori ai credinţei. Ca străini, nu avem voie să ne angajăm în activităţi misionare, deşi există o lege a libertăţii de credinţă. Azerbaidjanul se consideră pe sine un stat democratic, stat secular, dar a introdus o lege care interzice activităţille misionarilor străini. Oamenii sunt liberi să vină la noi, dar noi nu putem merge la ei. Există şi o anumită presiune socială, întrucât mulţi cred că cei convertiţi la catolicism trădează cultura naţională.