Interviu cu Michelina Tenace despre relaţiile ecumenice cu Răsăritul

19.02.2001, Vatican (ZENIT) - Călătoriile viitoare ale Papei Ioan Paul al II-lea în Siria şi Ucraina demonstrează atenţia pe care o dă lumii ortodoxe. Pentru a înţelege mai bine angajamentul Papei în promovarea reconcilierii Bisericii Catolice cu Bisericile Răsăritene, ZENIT a intervievat-o pe profesoara Michelina Tenace de la Institutul Pontifical Oriental, membră a Centrului Aletti din Roma, care se dedică promovării relaţiilor cu creştinii răsăriteni.

– În multe ocazii, în mod particular în timpul Sinodului Episcopilor pentru Europa, din octombrie 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a accentuat faptul că creştinătatea Europei are nevoie de amândoi plămânii, Răsăritul şi Apusul.

– Imaginea celor doi plămâni reaminteşte viaţa. Un organism este viu dacă el are ceea ce este necesar pentru a trăi: aer, apă, hrană. Cei doi plămâni reamintesc una dintre relaţiile dintre viaţă şi respiraţie, în alte cuvinte, dintre viaţă şi Spiritul Sfânt. Pentru a rămâne viu, trebuie să creşti în viaţa spirituală.

Atunci când imaginea celor doi plămâni este aplicată la relaţia dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană, intenţia este de a ne aduce în minte situaţia unui creştin care nu ia în consideraţie avantajul de vitalitate pe care îl asigură totalitatea corpului, ci numai o parte din el.

Totalitatea corpului este reprezentată în acest caz de tradiţia creştină apostolică, extrem de bogată întru cât ea posedă în sine multe soluţii la multe dintre problemele pe care noi le avem astăzi. Dacă privim numai la o parte a acestei tradiţii, ne dăm seama că este dificil să respirăm. Atunci, de ce să nu respirăm cu ambii plămâni, din viaţa transmisă de Biserică în cei 2000 de ani ai existenţei ei?

Centrul Aletti speră să răspundă în special la această provocare: găsirea unui răspuns la problemele de azi, care sunt asemănătoare în Est şi Vest, făcând apel la bogăţia celor două tradiţii. În anumite privinţe, decadenţa Europei este asemănătoare aceleia din Imperiul Roman din secolul al V-lea. În timpul acela, călugării au fost cei care au salvat civilizaţia, prin trăirea unei vieţi creştine radicale, iubind cultura, creaţia, arta, viaţa interioara şi oameni ca oamenii.

Papa Ioan Paul al II-lea este profetic în multe feluri, dar în acest domeniu el este explicit: prin insistenţa asupra angajamentului creştinilor spre unitate, el doreşte să le reamintească responsabilitatea lor faţă de lume, creaţie şi destinul uman. Răsăritul are lumina sa. Cristos este lumina răsăritului. Ca director al Centrului Aletti, Pr. Marko Ivan Rupnik, spune că orientarea noastră către răsărit este motivată de următoarea convingere: tot ce este al lui Cristos este al nostru.

Importanţa unităţii dintre creştini, chiar din punctul de vedere al dinamicii politicii internaţionale, este atât de mare încât, de exemplu, teologul ortodox Olivier Clément, interpretează atacul lui Ali Agca asupra Papei ca pe un martiraj pentru unitate. După părerea sa, aceasta a fost o încercare de a opri demersul Papei Ioan Paul al II-lea de împăcare cu ortodoxia. El spune acestea în minunata sa carte “Rome seen Differently. An Orthodox Before the Papacy“ – Roma văzută altfel. Un ortodox în faţa papalităţii, din 1997.

– De ce este atât de controversată o posibilă călătorie la Moscova a Papei?

– Cine ştie? Există dificultăţi pe care noi nici nu putem să ni le imaginăm. Oricum, unele sunt limpezi. Pentru a începe, noi trebuie să admitem că pentru un catolic este dificil să înţeleagă că, în dialogul dintre Biserici, Papa nu este de-o parte iar Patriarhul de alta. Conform acestei logici, ar fi deajuns ca ei să ajungă la o înţelegere şi toate ar fi astfel rezolvate. Nu aşa stau lucrurile.

Adevărul este că pe de o parte este Papa, iar de cealaltă mulţi Patriarhi, capi ai unor Biserici care nu sunt în comuniune cu Roma. Ortodoxia nu este o realitate unitară. Ea este fragmentată şi măcinată de conflicte intern. Este deajuns să menţionăm conflict dintre Constantinopol cu Bartolomeu şi Moscova cu Alexei al II-lea şi vedem o Ortodoxie care nu a rezolvat în interiorul ei rivalitatea istorică, culturală, ideologică, etc.

Dacă un ortodox ar vrea să facă un pas spre unitate el trebuie să ia aminte la modul în care va fi interpretat gestul său de către restul lumii ortodoxe. De aceea, cu scopul de a favoriza întâlnirea şi reconcilierea, unii visează la un Conciliu Panortodox, în care fiecare participant să-şi poată exprima cerinţele, dificultăţile, şi care să fie în măsură să găsească împreună soluţii.

În acest context al unităţii în diversitate, câteodată este pusă în circulaţie imaginea minunată din primele secole a celor cinci Patriarhi ca cele cinci degete de la o mână. Ierusalimul, Antiohia, Alexandria, Roma şi Constantinopolul erau unite în credinţă şi iubire. Primatul Romei era trăit ca o garanţie a unităţii.

Astăzi imaginea celor cinci Patriarhi, nu ar mai fi deajuns pentru a înţelege complexitatea situaţiei. Totuşi, este interesant de văzut cum, în ceea ce priveşte evoluţia relaţiilor dintre dintre ele, lucrarea Papei se dezvoltă având în vedere aceste vechi Scaune Patriarhale. În ceea ce-l priveşte pe Sfântul Părinte, impresia este că el a făcut tot ce este posibil, indicând chiar calea către o atitudine cu adevărat corectă, care pune pe primul loc iubirea şi smerenia, inclusiv acceptarea umilirii.

– Există vreo speranţă, atunci?

– Există semne adevărate de speranţă, în ciuda dificultăţilor îngrijorătoare. Oricum, ele nu sunt nici uşor de văzut, nici de enumerat. Într-un articol scris pentru ziarul “La Croix”, Olivier Clément, un ortodox care trăieşte la Paris, a prezentat printre aceste semne de speranţă nişte locuri în care oamenii trăiesc această speranţă.

Alături de comunităţile de la Taizé şi Bose, el a menţionat Centrul Aletti. Dat fiind că eu însămi trăiesc în Centrul Aletti, pot să vă spun că există un semn de speranţă acolo. De pildă, în 1955, au luat fiinţă în Centru publicaţiile LIPA . Centrul a publicat circa 50 de cărţi, cu 60 de traduceri, nu numai în limbi răsăritene, dar şi în română, ucraineană, rusă, greacă, etc.

Mă gândesc de asemenea la manualul Părintelui Thomas Spidlik, “Spiritualitatea Răsăritului Creştin”, care a fost tradus în ruseşte, iar când a fost publicată la Moscova, cartea s-a vândut în câteva săptămâni, şi a trebuit să fie reeditată de mai multe ori. Cartea este folosită de ortodocşi fără nici o problemă. În 1998, Părintele Spidlik a fost primul catolic care a primit doctoratul “Honoris Causa” din partea unei instituţii ortodoxe, Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cluj, România.

Oricum, toate acestea sunt relative. Nimeni nu poate judeca valoarea sacrificiului oamenilor aparţinând altei Biserici, umiliţi din cauza dificultăţii coexistenţei dintre creştini. Câteodată semnele de speranţă sunt foarte modeste, ascunse. Calea prin care Spiritul Sfânt lucrează în Biserică este totdeauna aceeaşi: cum s-a răspândit Evanghelia? Prin lucrarea câtorva persoane cu o convingere puternică, transformate de credinţa în Cristos. O mână de oameni, apostoli, săraci şi slab pregătiţi, cum am putea spune noi azi.

Oricum, ei au avut o putere incredibilă, puterea lui Cristos. În legătură cu aceasta, dacă noi judecăm cu numere şi statistici, nu putem şti încotro este călăuzită Biserica şi ecumenismul. Lumea se schimbă şi cu ea şi Biserica, oamenii se întâlnesc, se înţeleg unii pe alţii, se ajută unii pe alţii, încep să se iubească unii pe alţii, recunoscând că aparţin lui Cristos şi, de aceea, că ei sunt deja uniţi în El.