Un istoric bisericesc neortodox despre vechiul regim jurisdicţional al românilor ortodocşi, despre marea schismă şi despre calea spre unitate
20.03.2001, Bucureşti (Viaţa Cultelor) - Un istoric bisericesc român şi neortodox încearcă să clarifice, pentru cititorii buletinului “Viaţa Cultelor”, cărei jurisdicţii canonice i-au aparţinut din vechime ortodocşii români. Despre poporul român se spune în mod obişnuit că “s-a născut creştin”, dat fiind că strămoşii lui au fost creştinaţi de cel dintâi chemat la apostolat, Sfântul Apostol Andrei. Corespondentul nostru face şi un scurt istoric al primului mileniu creştin, arată cum s-a produs Marea Schismă de la 1054 şi cine ar trebui să facă primul pas spre refacerea unităţii pierdute a lumii creştine. Domnia sa doreşte, însă, să-şi păstreze anonimatul, de aceea semnează Ioan Monahul. Lucru vrednic de menţionat, autorul nu face o pledoarie pro domo, ci una despre care ne asigură că respectă întru totul adevărul istoric. Reproducem în continuare textul pe care l-am primit prin poşta electronică, nu înainte de a preciza că vom publica orice luare de poziţie care o va contrazice cu argumente pe aceasta.
“Românii nu au fost niciodată sub jurisdicţia Romei. Între Balcani şi Roma a fost Patriarhia de Aquileia, care-şi extindea jurisdicţia asupra regiunilor din viitoarea Croaţie şi Dalmaţie (Iliricul de vest), asupra Panoniei, Veneţiei, Friaul-Udine, Slovenia şi până în Noricum şi Carintia etc. Românii din sudul şi nordul Dunării au fost sub jurisdicţia Justinianei Prima, a Tomisului, a puzderiei de sedii episcopale de pe ambele maluri ale Dunării, mai târziu a Ohridei, apoi Târnovo, Peci, iar din 1359, respectiv 1386, sub directa jurisdicţie a Constantinopolului. Roma până la anul 800 n-a putut juca nici un rol misionar. Până la 476 era prea păgână, iar de atunci până în anul 800 devenise lipsită de importanţă. Pantheonul, Vaticanul zeului Marte, a fost transformat în biserică abia pe la anul 610. Misionari creştini, chiar şi în Apus, au fost tot grecii, nu latinii, până la anul 800. Grecii au învăţat limbile neamurilor, creştinându-le.
Ritul roman a fost ritul oraşului Roma, nici măcar al împrejurimilor, care de prin secolul al 8-lea a început să se răspîndească teoretic doar, prin intermediul unor manuscrise sau Sacramentare. La anul 877, la curtea imperială a împăraţilor romani de apus, se mai celebrau încă trei Liturghii: a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Iacob al Ierusalimului şi, pe locul trei, Missa Romana. Extinderea Romei spre est s-a făcut de prin secolul al XI-lea, prin intermediul Regatului Ungariei, al Croaţiei, şi mai ales prin cruciade. În Ţara Sfîntă, toate locurile de pelerinaj şi bisericile se aflau sub jurisdicţia Patriarhului de Ierusalim, care în Pentarhie avea rolul de păzitor al Locurilor Sfinte. Situaţia s-a menţinut pînă la cruciade, care au distrus acolo tot ce se crease în decurs de 1000 de ani, adică în primul mileniu creştin.
Cei cinci creştini, care s-au arătat în vis sultanului Mahomed Cuceritorul, la 1453, cu cuvintele ‘dacă ar fi existat aceşti cinci creştini, Constantinopolul nu ar fi căzut’, erau de fapt cele cinci Patriarhate ale Creştinătăţii, PENTARHIA: Roma Veche, Noua Romă-Constantinopolul, Alexandria Egiptului, Antiohia Siriei şi Ierusalimul. Visul este corect, pentru că se referă la ruperea unităţii Bisericii. Adică, la 1054, o Patriarhie din cele cinci, Roma Veche, s-a rupt de trupul Bisericii. Chiar dacă această unică Patriarhie a devenit ulterior mai mare decât toate celelalte patru împreună, tot rupere înseamnă. Celelalte patru au pierdut încă mulţi credincioşi, din cauza islamizărilor forţate din Orient, din provinciile otomane, din ţările musulmane etc.
Evoluţia cronologică şi dreptul istoric însă trebuie să rămână în vigoare. Cu un cuvînt, dacă cele cinci Patriarhii ar fi fost unite, adică dacă Roma Veche s-ar fi străduit să apere Constantinopolul, prin influenţa pe care o avea în apus, fără şantajul unionist de la Florenţa, din 1439, atunci Oraşul lui Constantin ar fi rămas teafăr. N-a fost să fie!
Biserica Ortodoxă se roagă pentru refacerea zidurilor Ierusalimului, dar nu trebuie uitate nici cele ale Constantinopolului, Alexandriei şi Antiohiei, adică refacerea unităţii şi a vechiului echilibru al Pentarhiei. Cinci căpetenii – Pentarhia, după cele cinci simţuri, simbolizând astfel trupul cel mistic al Bisericii celei Una.
Aşadar, schisma au făcut-o latinii, deci tot ei trebuie să o repare. Chiar şi fenomenul sectar este un fenomen catolic, nu ortodox. S-au extins sectele şi în universul ortodox, dar fenomenul este de origine romană, latină, apuseană, nu răsăriteană. Ortodocşii trebuie să fie mai activi, mai conştienţi, mai corecţi cu credincioşii, mai deschişi întreolaltă, pentru că autocefaliile au creat “ghetouri” ortodoxe, care sunt atât de închise între ele încât ai impresia că o grupă autocefală este chiar un univers aparte. Autocefaliile trebuie să devină mai modeste, adică Patriarhii lor să nu-şi închipuie că acum sunt mai mari decât Patriarhul Ecumenic sau decât Patriarhii Tetrarhiei, de la 1054. (Pentarhia a durat până la 1054).
Deci, Biserica Ortodoxă trebuie să devină mai universală pentru a rămâne ortodoxă, iar Biserica Catolică să devină mai ortodoxă, pentru a rămâne universală. În ce-i priveşte pe greco-catolici, ei trebuie să se decidă de partea uneia sau alteia dintre cele două Biserici, pentru că alternativa presupune numai două soluţii. Sincretismul bisericesc trebuie combătut cu tenacitate. Nu avem nevoie de mixtum compositum, ci de păstrarea propriei identităţi în răsărit şi în apus.”
