Sufletul însetat de Dumnezeu

Psalmul 62, asupra căruia vom reflecta astăzi, este Psalmul iubirii mistice, care celebrează adeziunea totală la Dumnezeu, plecând de la un dor aproape fizic până când atinge îşi deplinătatea într-o îmbrăţişare intimă şi veşnică. Rugăciunea devine dorinţă, sete şi foame, deoarece implică sufletul şi trupul.

Aşa cum scria Sf. Tereza de Avila: „Cred că setea exprimă o dorinţă după un anumit lucru, dar dorinţa este atât de intensă încât murim dacă suntem lipsiţi de acel ceva” (Calea desăvârşirii, c. XXI). Liturgia ne propune primele două strofe ale Psalmului care se centrează chiar pe simbolurile setei şi foamei, în timp ce a treia strofă prezintă orizontul întunecat al judecăţii divine asupra răului, care contrastează cu luminozitatea şi candoarea restului Psalmului.

Începem acum meditaţia noastră cu prima parte, acea referitoare la setea de Dumnezeu (vezi versetele 2-4). Sunt zorii zilei, soarele răsare pe cerul senin al Ţării Sfinte şi omul rugăciunii îşi începe ziua mergând la templu pentru a căuta lumina lui Dumnezeu. El simte o nevoie aproape instinctivă pentru această întâlnire cu Domnul, după câte se pare o nevoie „fizică”. Aşa cum pământul arid este mort, atâta vreme cât nu este udat de ploaie, şi aşa cum crăpăturile pământului arid sunt asemenea unei guri însetate şi uscate, tot astfel credinciosul tânjeşte după Dumnezeu, pentru a fi umplut de El şi pentru a putea astfel să fie în comuniune cu El.

Profetul Ieremia a proclamat deja: Domnul este “izvorul apei celei vii” şi i-a reproşat poporului faptul că “şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (2,13). Isus însuşi a strigat cu glas tare: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7,37-38). În miezul unei zile însorite şi liniştite, El îi promite femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4,14).

Rugăciunea Psalmului 62 este legată, prin subiectul ei, de cântecul unui frumos Psalm, al 41-lea: “În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (versetele 1-2). În ebraică, limba Vechiului Testament, “sufletul” este exprimat prin cuvântul “nefeş”, care în unele texte semnifică “gâtlej”, iar în multe altele îşi lărgeşte sensul indicând întreaga fiinţă a unei persoane. Apreciat în aceste dimensiuni, cuvântul ne ajută să înţelegem cât de esenţială şi profundă este nevoia de Dumnezeu; fără El respiraţia şi însăşi viaţa sunt fără valoare. De aceea, psalmistul merge până într-acolo încât pune existenţa fizică pe planul al doilea, dacă este să fie lipsit de unirea cu Dumnezeu: “Că mai bună este mila Ta decât viaţa” (Psalm 62:4). De asemenea, în Psalmul 72 i se repetă Domnului: „Afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac… Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este” (versetele 25-28).

După această lirică despre sete, psalmistul intonează cântecul foamei (vezi Psalmul 62,6-9). Probabil că, împreună cu imaginile “marelui ospăţ” şi a săturării, omul rugăciunii îşi aminteşte una dintre jertfele care au fost celebrate în templul din Sion: aşa-numita jertfă “de comuniune”, cu alte cuvinte un ospăţ sacru la care credincioşii consumă carnea victimelor sacrificate. O altă nevoie fundamentală a vieţii este folosită aici ca un simbol al comuniunii cu Dumnezeu: foamea este potolită atunci când este auzit Cuvântul divin şi este găsit Domnul. De fapt, “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci… şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Domnului” (Deuteronom 8,3; vezi Matei 4,4). Aici, gândurile creştinului se îndreaptă spre acel ospăţ pe care Cristos l-a pregătit în ultima seară a vieţii Sale pământeşti, a cărui valoare profundă El a explicat-o deja în cuvântarea Sa din Capernaum: “Trupul Meu este adevărată mâncareşi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,55-56).

Prin hrana mistică a comuniunii cu Dumnezeu “sufletul se alipeşte” de El, aşa cum declară psalmistul. Încă o dată, cuvântul “suflet” evocă întreaga fiinţă umană. Nu întâmplător se face aici referire la o îmbrăţişare, la o alipire aproape fizică: de acum Dumnezeu şi omul sunt în comuniune deplină şi de pe buzele creaturii nu se poate înălţa decât o rugăciune plină de bucurie şi mulţumire. Chiar şi atunci când umblăm prin întunericul nopţii, ne simţim protejaţi sub aripile lui Dumnezeu, aşa după cum chivotul Legământului era acoperit de aripile heruvimilor. Acum izvorăşte expresia extaziată a bucuriei: “Şi întru acoperământul aripilor Tale mă voi bucura. Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (vezi Psalmul 62,8).

Când citim acest Psalm în lumina misterului pascal, setea şi foamea care ne împing spre Dumnezeu îşi găsesc împlinirea în Cristos cel crucificat şi înviat, de la care, prin darul Spiritului şi prin Sacramente, primim viaţa nouă şi hrana care o susţine.

Sf. Ioan Gură-de-Aur ne aminteşte de aceasta atunci când, comentând observaţia ioanină că din coasta lui Cristos “îndată a ieşit sânge şi apă” (vezi Ioan 19,34), el afirmă că “Acel sânge şi acea apă sunt simboluri ale Botezului şi ale Sfintelor Taine”, adică ale Euharistiei. Mai departe el concluzionează: “Vedeţi cum o uneşte Cristos pe mireasă lui însuşi? Vedeţi ce hrană ne dă el nouă, tuturor? Este aceeaşi mâncare din care am fost plămădiţi şi cu care suntem hrăniţi. Într-adevăr, aşa după cum femeia îşi hrăneşte pruncul cu ceea ce ea a generat din propriul sânge şi lapte, aşa şi Cristos ne hrăneşte în continuu, cu ceea ce El însuşi a generat, cu propriul său sânge” (Predica a III-a adresată neofiţilor, 16-19 passim: SC 50 bis, 160-162).