Cardinalul Dulles analizează dezbaterea Ratzinger-Kasper

28.05.2001, Vatican (ZENIT) - Care are întâietate: Biserica universală sau Biserica diecezană? Această întrebare stă la baza disputei dintre Cardinalii germani Joseph Ratzinger şi Walter Kasper. Kasper a înteţit dezbaterea printr-un recent articol publicat într-o publicaţie iezuită din America, text pe care el l-a scris pe când era încă Episcop de Rottenburg-Stuttgart, înainte deci de a fi Cardinal.

Simplificând problema, Cardinalul Kasper consideră că Biserica diecezană, sau particulară, precede Biserica universală, în timp ce Cardinalul Ratzinger insistă că Biserica Universală stă înainte de Biserica locală atât din punct de vedere istoric cât şi ontologic. Dezbaterea nu este pur academică, deoarece atinge problema autorităţii episcopale şi a modului în care Episcopii trebuie să aplice norme venite de la Roma.

În această dispută a intrat un alt Cardinal, Avery Dulles, printr-un eseu care va apărea în următorul număr al publicaţiei „Inside the Vatican”. „Plângerea lui Kasper împotriva papalităţii şi a Curiei Romane”, scrie Cardinalul Dulles, „vine din experienţa sa practică de păstor. Ca şi Episcop, el şi-a dat seama că multe din directivele venite de la Roma erau jignitoare şi ignorate de către preoţii şi credincioşii Diecezei lui. Dacă ar fi fost respectată precedenţa Biserici particulare, crede el, Episcopul diecezan ar fi putut adapta regulile generale la situaţia propriei turme.”

Cardinalul Dulles relatează dezbaterea Ratzinger-Kasper şi citează un document publicat de către Congregaţia condusă de Cardinalul Ratzinger. El scrie: „Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, în scrisoarea `Communionis notio` publicată în 1992, susţine că Biserica universală `nu este rezultatul comuniunii Bisericilor, ci în misterul ei central este o realitate ontologică şi temporală anterioară Bisericii particulare` (nr. 9). Extinzând această afirmaţie, Ratzinger insistă că Biserica universală nu este un simplu rezultat al expansiunii comunităţii locale iniţiale. Pentru el ea este `Ierusalimul de sus`, pe care Paul îl descrie ca `mama noastra` (Gal 4,26).”

„Kasper, la rândul lui, nu neagă pre-existenţa Bisericii”, scrie Cardinalul Dulles. „[…] Dar pre-existenţa, susţine el, aparţine nu doar Bisericii universale, ci de asemenea însăşi Bisericilor istorice, care sunt şi ele înrădăcinate în misterul etern al lui Dumnezeu. El nu arată faptul că noul Ierusalim descris în Noul Testament şi în literatura patristică constă în mai multeBiserici”.

În această dezbatere, Cardinalul Dulles susţine argumentul lui Ratzinger. Dulles scrie: „Prioritatea ontologică a Bisericii universale mi se pare aproape evidentă, din moment ce însuşi conceptul de Biserică particulară presupune o Biserică universală căreia îi aparţine, în timp ce Biserica universală nu implică faptul că este formată din Biserici particulare distincte. De asemenea, prioritatea Bisericii universale este evidentă şi din punct de vedere istoric, deoarece Cristos, fără îndoială, a format comunitatea discipolilor şi i-a pregătit pe apostoli pentru misiunea lor în timp ce erau încă împreună. Bisericile particulare au apărut doar după ce Biserica s-a dispersat, astfel încât a apărut nevoia înfiinţării de comunităţi locale congregations cu propria lor conducere ierarhică.”

Continuând, Cardinalul Dulles afirmă: „Kasper susţine că Ratzinger foloseşte metoda lui Platon, pornind de la conceptele universale, în loc ca, aşa cum preferă Kasper, să ia concepul universal ca o simplă abstracţie din realitatea concretă, care este particulară. Cred că Ratzinger are o anumită afinitate faţă de platonismul creştin, dar în această dezbatere el foloseşte mai mult argumente din Scriptură şi din Tradiţie decât din filosofia platonică. El spune clar că Biserica Universală, însufleţită de Spiritul Sfânt, există aici pe pământ, în istorie. Într-un articol nesemnat publicat la un an după `Communionis notio`, atribuit de mulţi lui Ratzinger, autorul insistă că nimic nu poate fi mai concret decât adunarea celor 120 din Ierusalim.”

Cardinalul Dulles se concentrează în continuare asupra unor pasaje cheie din constituţia dogmatică „Lumen Gentium” a Conciliului Vatican II. „Kasper spune în mod corect”, scrie Dulles, „că, în conformitate cu Vatican II, Episcopul primeşte sarcina de guvernare (munus regendi) direct de la Cristos, prin Sacramentul hirotonirii (Lumen gentium 21), dar nu are în vedere faptul că Episcopul nu poate guverna o Dieceză dacă nu este numit conform dreptului canonic şi dacă nu rămâne în comuniune ierarhică cu Colegiul Episcopilor şi cu capul acestuia, Episcopul Romei (Lumen Gentium 24). Puterile Episcopului de învăţare şi guvernare `pot fi exercitate doar cu consimţământul Pontifului Roman` (Lumen Gentium 22).”

Referindu-se la problemele pastorale ale Cardinalului Kasper, Dulles menţionează în articol regulile privitoare la admiterea la Euharistie a creştinilor ne-catolici şi a catolicilor divorţaţi şi recăsătoriţi. Dulles consideră problematică găsirea unor soluţii locale la astfel de subiecte. „Se pot da argumente solide atât pro cât şi contra permiterii împărtăşirii în anumite cazuri”, scrie Cardinalul Dulles. „Dar în contextul articolului lui Kasper, problema esenţială este dacă soluţiile trebuie să fie date de Bisericile particulare prin autoritatea lor proprie. Este situaţia Diecezei de Rottenburg-Stuttgart atât de particulară încât ar trebui să se permită să acţioneze în felul ei în aceste două probleme? Din textul lui Kasper nu văd de ce problemele din Rottenburg sau Stuttgart diferă atât de mult de cele din Munchen, Johannesburg sau New York. Orice politică permisă în Rottenburg-Stuttgart nu priveşte doar acea Dieceză; va avea inevitabil repercursiuni în întreaga lume.”

Cardinal Dulles încheie articolul apărând cu putere ministerul petrin: „Kasper, care nu este deloc un extremist, va fi cu siguranţă de acord că Biserica Catolică trebuie să aibă grijă să nu degenereze într-o federaţie instabilă de Biserici locale sau naţionale. Ea a învăţat mult din experienţa galicanismului şi a mişcărilor asemănătoare din secolele trecute. În această epocă a globalizării şi inculturării multiple, este mai necesar ca niciodată să existe o instituţie puternică ce să păzească unitatea tuturor Bisericilor particulare în ceea ce priveşte aspectele esenţiale ale credinţei, moralei şi cultului.”