Pelerinaj la Sighetu Marmaţiei
13.12.2001, Iaşi (BRU) - În ziua de 10 decembrie s-au împlinit 50 de ani de când a trecut la cele veşnice ep. Anton Durcovici în închisoarea comunistă din Sighetu Marmaţiei. Miercuri, 12 decembrie, s-a încheiat pelerinajul început cu o zi înainte la închisoarea şi cimitirul din Sighetu Marmaţiei, organizat de Episcopia de Iaşi şi Departamentul de Cercetare Ştiinţifică. Coordonaţi de către PS Petru Gherghel, au participat la acest pelerinaj 34 de profesori, preoţi, seminarişti şi laici. Printre pelerini a fost şi postulatorul pentru cauza episcopului Anton Durcovici, Mons. Alois Fechet.
Pelerinajul a fost o continuare a numeroaselor iniţiative prilejuite de împlinirea a 50 de ani de la moartea episcopului Anton Durcovici: 2-10 decembrie – novena de rugăciune pentru obţinerea darului declarării de fericit şi martir al credinţei; 9 decembrie – în toate bisericile din Moldova s-au făcut rugăciuni pentru Biserică şi păstorii ei şi s-au prezentat viaţa şi activitatea episcopului martir; 10 decembrie – la sediul Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi s-a desfăşurat o întâlnire sub coordonarea Academiei „Sfântul Augustin” şi a Departamentului de Cercetare Ştiinţifică al Episcopiei cu concursul profesorilor şi al studenţilor; apoi, în catedrala din Iaşi, a fost celebrată o sfântă Liturghie, cu participarea preoţilor de la seminar şi din celelalte parohii şi case ale călugărilor şi surorilor din Iaşi; s-a editat şi s-a prezentat numărul 3 al Buletinului istoric dedicat memoriei episcopului Anton Durcovici. Iniţiative asemănătoare au fost în Arhiepiscopia de Bucureşti şi în Parohia Bad Deutsch-Altenburg, locul de naştere al episcopului martir.
Arestat la 26 iunie 1949, lângă Popeşti-Leordeni, unde se îndrepta să administreze sacramentul Mirului, purtat prin aresturile securităţii pentru interogatorii, dus apoi la Jilava, PS Anton Durcovici şi-a sfârşit calvarul vieţii după doi ani şi jumătate de suferinţă şi umiliri, la 10 decembrie 1951, în închisoarea elitelor din Sighetu Marmaţiei. S-a stins ca o lumânare într-una din celulele acestei închisori, izolat şi răpus de foame şi de sete, unul dintre cei mai mari păstori ai Diecezei de Iaşi. A fost aruncat într-o groapă, probabil din cimitirul săracilor de la marginea oraşului. Nu-i ştie nimeni mormântul, aşa cum nu se ştie nici de mormintele episcopilor greco-catolici din acelaşi cimitir: Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu…
Am cântat şi ne-am rugat împreună în cimitir, fiind conştienţi că am călcat pe un pământ sfânt, care ascunde sub el sfinţi: oameni care au ştiut să nu trădeze, care l-au iubit pe Cristos şi care şi-au păstrat credinţa până la sfârşit. Am intrat apoi în închisoare şi, vizitând celulă după celulă, ne-am înfiorat la câtă suferinţă au fost martore zidurile, uşile şi tot ce se mai află acolo. „Aceasta a fost închisoarea demnitarilor, a oamenilor politici şi religioşi importanţi”, ni s-a explicat. Au folosit la ceva suferinţele lor? Da, „sângele martirilor e sămânţa credinţei”, spunea odinioară Tertulian. Şi aşa ne-am statornicit noi: pe tăria credinţei lor şi pe jertfa lor.
Acolo, în închisoare, ne-am imaginat cum a fost adus la 10 septembrie 1950, cum a fost aruncat în celulă şi cum a găsit putere să-i încurajeze pe ceilalţi: „Curaj! Purtaţi cu demnitate crucea, căci vor veni zile fericite şi pentru acest popor atât de încercat!” Tot acolo ne-am amintit de ultimele clipe ale episcopului şi de cuvintele spuse părintelui Rafael Friedrich: „Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!”
La Sighetu Marmaţiei, în cimitir sau în închisoare, ne-am simţit întăriţi în credinţă şi dintr-o dată ne-a venit în minte textul din Scrisoarea către Evrei (6,12): „Călcaţi pe urmele celor ce prin credinţă şi evlavie moştenesc făgăduinţele”. Cunoscând viaţa şi martiriul acestui episcop, capeţi tărie şi curaj în a fi mai aproape de Cristos. (Pr. Cornel Cadar)
