Scrisoarea PS Virgil Bercea către Ministerul Cultelor şi Culturii

18.04.2002, Oradea (Catholica) - Numărul pe luna aprilie al publicaţiei „Vestitorul”, a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, publică scrisoarea PS Virgil Bercea adresată Ministerului Culturii şi Cultelor şi secretariatului de Stat pentru Culte. Scrisoarea este datată 25 februarie 2002. Dată fiind importanţa ideilor cuprinse în scrisoare, reproducem integral textul documentului.

Cu referire la adresa Dumneavoastră nr. 805 din 29.01.2002, Vă facem cunoscut faptul că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, revendică toate bunurile care i-au aparţinut până în anul 1948, de care a fost deposedată prin Decretul nr. 358/1948, act normativ abrogat prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, ca având un caracter abuziv, discriminator, cauzator de grave prejudicii materiale şi morale unei importante părţi al poporului român.

Recunoscând acest fapt, Statul Român, prin Puterea instaurată după răsturnarea regimului totalitar, a emis Decretul Lege nr. 126/1990, ca act normativ reparator, stabilind prin art.2 că: „bunurile preluate de către Stat prin efectul legii nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie în starea actuală Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică”.

Pe lângă faptul că această reglementare a fost aplicată în mică măsură, ea s-a oprit numai la o anumită categorie de bunuri care s-ar afla în patrimoniul statului, omiţând a se referi şi la bunurile aflate în posesia altor persoane fizice sau juridice. Mai mult, prin art. 3 din acelaşi act normativ, exclude şi deci exceptează de la restituire lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă. De asemenea, nu se face nici o referire la Arhivele, Bibliotecile, Obiectele de Cult de mare valoare etc., toate acestea, inclusiv cele exceptate prin art. 3, trebuind în mod necsar a fi incluse în noţiunea de bunuri ce urmează a ni se restitui.

În perspectiva noului act normativ reparator al prejudiciului ce ni s-a cauzat în nefastul an 1948, este necesar a fi incluse absolut toate bunurile de care am fost deposedaţi, atât mobile cât şi imobile, pentru că numai în acest fel actul normativ ar fi reparator şi în deplină concordanţă cu principiile de drept universale (regăsite şi în legislaţia noastră civilă) – ca paguba să fie integral recuperată.

Statul Român, ca succesor de drept al statului totalitar, are obligaţia să repare erorile (ororile) statului antecesor cu privire specială la bunurile Bisericii noastre, aceasta în virtutea obligaţiilor cuprinse în Declaraţia nr. 40/34 a O.N.U. din 1985, semnată şi de România, raportate la art. 20 din Constituţia României din 1991, care prevede că: „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.

Declaraţia nr. 40/34 O.N.U. prevede că legislaţia internă „trebuie să repare în mod echitabil prejudiciile cauzate victimelor, în această reparţie fiind inclusă restituirea bunurilor […] În cazul în care Guvernul, sub autoriatatea căruia s-au produs actele ce stau la originea victimizării nu mai există, Statul sau Guvernul succesor în funcţiune trebuie să asigure restituirea către victime”. La acestea se adaugă Amendamentul nr.9, formulat la Adunarea Generală a Consiliului Europei, odată cu intrarea României în acest organism european: „Adunarea face apel la Guvernul României să restituie bunurile bisericeşti”.

Subliniem cu această ocazie necesitatea abrogării exprese sau implicite a prevederilor art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 (chiar actul normativ în întregime) care reglementează restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale preluate de Biserica Ortodoxă, de către o Comisie mixtă „…ţinând seama de dorinţa credincioşilor care deţin aceste bunuri…”. Evident este o reglementare ilogică, antijuridică, nedreaptă şi total ineficientă. Textul încalcă grav şi prevederile art.21 din Constituţie, prevederi conform cărora orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Totodată, se subliniază în aliniatul 2, că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Însă prin art.3 din Decretul Lege nr. 126/1990 ni se îngrădeşte acest drept. Instanţele judecătoreşti ne-au respins acţiunile cu motivarea că nu este de competenţa lor soluţionarea unor atari procese, invocând acest act normativ.
Este de reţinut că datorită rezolvării improprii a abuzurilor statului totalitar ne găsim într-o situaţie de precarietate, noi, Biserica Greco-Catolică fiind singura desfiinţată şi despuiată de întregul patrimoniu, celelalte culte, cu toate greutăţile, continuându-şi însă exitenţa, acceptând sau opunându-se (mai mult sau mai puţin) filozofiei marxiste.

Considerând în final că regimul juridic stabilit prin Decretul Lege nr. 126/1990 este nu numai insuficient dar şi contrar oricăror principii elementare de dreptate, în virtutea acestei dreptăţi suntem datori să milităm pentru recuperarea patrimoniului lăsat ca moştenire de antecesorii noştri, patrimoniu pe care l-am achiziţionat în vederea realizării obiectivelor de credinţă şi naţionale, Biserica noastră fiind în fruntea marilor evenimente ale Istoriei Neamului Românesc.

Nu avem dreptul să renunţăm la bunurile noastre.

Cele de mai sus reprezintă opinia Ierarhilor, Clericilor şi Credincioşilor noştri pe care suntem obligaţi să o invocăm şi să o susţinem.