Adorm rugându-mă pentru el şi mă trezesc rugându-mă pentru el

05.08.2002, Cluj-Napoca (Catholica) - Cine nu o cunoaşte pe „mama Alice”?! La cei aproape 70 de ani, mama Episcopului Florentin Crihălmeanu continuă să fie la fel de activă, mereu cu câte ceva de făcut. Primul băiat, Muşat, a ales căsătoria, iar acum este în America; fiica, Mirela Alice, cea mai mică, a ales călugăria, intrând în Congregaţia Maicii Domnului, cu numele de sora Letiţia; cel de-al doilea fiu, Florentin, se pregăteşte acum să fie intronizat Episcop eparhial de Cluj-Gherla.

Catholica a stat de vorbă cu mama Alice, în contextul agitat al pregătirilor.

– Aveţi trei copii, fiecare alegând câte un destin diferit: căsătoria, preoţia şi respectiv călugăria. Care a fost rolul Dvs în alegerea acestor trei căi?
– Problema este foarte complexă. Participarea noastră, a părinţilor, constă mai mult în a lăsa să se întâmple voia Domnului, decât în a influenţa direct. Eu cred că este foarte importantă atmosfera din familie. Atât eu cât şi soţul am lucrat ca ingineri chimişti, fiind extrem de ocupaţi. Dar în familie trăiam împreună greutăţile, frământările, şi copiii luau parte la ele. Copiii nu au fost în nici un caz răsfăţaţi, iar la noi nici nu se minţea, nici nu se ascundea ceva. Îmi amintesc cu plăcere cum ne rugam în fiecare seară, eu cu copiii, şi cum mergeam împreună la biserică în fiecare duminică.

– În timpul regimului comunist? Bănuiesc că nu era simplu.
– Este drept. Soţul meu a fost în repetate rânduri director de întreprindere, şi atât el cât şi eu eram avertizaţi în şedinţele de partid să nu frecventăm biserica. Mai mult, la un moment dat am fost chemată de un lider comunist, care înainte mi-a fost subaltern, şi care mi-a spus: „Nu vă daţi seama ce rău îi faceţi soţului, prin faptul că pe lângă că mergeţi Dvs la biserică îi mai duceţi şi pe copii?!” A continuat cu dezamăgire: „Mă mir că Dvs, persoană raţională, credeţi în ceva care poate există, poate nu există… Şi vă închinaţi la preoţi, care ştim şi noi ce păcătoşi sunt.” I-am răspuns atunci: „Eu mă închin la Dumnezeu şi nu la preoţi. Şi voi înţelege să mă chemaţi la raport atunci când copiii mei vor merge pe căi greşite pentru că îi duc la biserică. Până atunci însă nu înţeleg ce aveţi cu mine.”

– Şi cum răspundeau copiii Dvs la această atmosferă de familie, în care rugăciunea ocupa un rol aşa important? În special desigur PS Florentin.
– Rugăciunea a fost şi a rămas pentru ei o dimensiune importantă. Pentru Florentin mai ales, care a fost întotdeauna o persoană extrem de sensibilă. El a fost pentru mine un sprijin efectiv. Îmi amintesc cum eu lucram în casă, şi el, întrerupându-se din studiu, venea şi mă întreba: „Mai poţi, mamă?” Extraordinar ce energie îmi transmitea în acele momente. Îl simţeam aproape, şi interesat de greutăţile mele. Sensibilitatea sufletească l-a caracterizat de mic copil. Nu pretindea niciodată nimic, doar cerea „dacă se poate”. Ar fi dorit să cânte şi să bine dispună oamenii. A luat ore de vioară. Iar mai târziu a învăţat singur să cânte la chitară, la muzicuţă şi la fluier. Şi acum le mai ia şi cântă, de exemplu când sunt eu mai supărată.

– Dvs sunteţi romano-catolică, iar fiul Dvs este Episcop greco-catolic. Cum aşa?
– Soţul meu este greco-catolic, iar copiii au preluat religia soţului meu. De educaţia religioasă însă eu am fost cea care m-am ocupat. Făceam cu ei cateheză, le vorbeam despre sărbătoarea apropiată, sau sfântul sărbătorit, chiar şi despre tradiţiile legate de diferite sărbători. Cât am stat la Iaşi mergeam cu copiii la Catedrala romano-catolică de acolo, unde se slujea în româneşte. Tot acolo au făcut copiii cateheză, şi Prima Împărtăşanie. După ce ne-am mutat la Turda, am frecventat Liturghia la parohia romano-catolică din localitate, în limba maghiară bineînţeles. Din nou am fost certată de partid că frecventez o Biserică ne-românească. Eu le-am spus că merg la ei pentru că sunt catolici, nu pentru că sunt unguri. Copiii mei au crescut deci într-o atmosferă romano-catolică. Abia odată cu ruptura provocată de facultate a apărut în familia noastră aspectul „greco-catolic”.

Până atunci nici nu prea ştiam multe despre Biserica Greco-Catolică. Ştiam desigur că a fost interzisă, dar lumea nu prea avea curajul să vorbească despre ea, aşa că ştiam puţine. Mai ştiam de la profesori că în 1948 li s-a cerut să treacă la ortodoxie dacă vor să îşi mai păstreze posturile.

– Ce înseamnă „ruptura provocată de facultate”?
– Vă spuneam că ne rugam zilnic cu copiii. Nu a mai fost aşa odată cu intrarea lor la facultate. Între timp ne-am mutat la Cluj. Nu vreau să zic, Doamne fereşte, că ei au rupt legătura cu Biserica, doar că nu mai era ca înainte. Erau extrem de ocupaţi. Florentin pleca dimineaţa şi venea seara târziu. Programul le era extrem de aglomerat şi erau tot timpul obosiţi. La şedinţele UTC li se spunea mereu să nu accepte gândirea mistică, să fie liberi în gândire.

– Şi în acest context cum a ajuns Episcopul Florentin să aleagă preoţia?
– Au existat două momente extrem de importante, de fapt două persoane importante, a căror influenţă a fost majoră, desfăşurată în timp în paralel. A fost mai întâi un inginer de la ICPIAF, Romulus Pop, pe care Florentin, deja inginer, l-a cunoscut din dorinţa de a studia mai mult, de a învăţa mai mult. I-a fost recomandat acest inginer în vârstă, care avea o bibliotecă impresionantă. Între ei s-a legat o prietenie puternică. La un moment dat acesta s-a îmbolnăvit, iar Florentin a mers să îl viziteze şi s-a întors seara foarte târziu. Mi-a povestit atunci cum a ajuns la casa inginerului, şi intrând, a fost poftit într-o anticameră. Florentin a fost uimit să descopere numeroase icoane pe pereţii încăperii. Deodată a simţit o mână pe umăr: era ing. Pop. Acesta l-a întrebat: „Îţi plac?” Florentin i-a răspuns: „Da.” „Îţi plac mult?” „Da. Îmi plac mult!” Atunci ing. Romulus l-a invitat într-o altă cameră, să îi arate ceva. A tras o perdeluţă şi, spre marea surpriză a lui Florentin, în spatele ei a descoperit o capelă. Atunci inginerul i-a spus lui Florentin: „Am ceva să îţi spun, dar să ţii bine secretul: sunt preot greco-catolic.”

Pr. Romulus i-a povestit apoi despre viaţa sa, cum a fost închis de comunişti, şi de aceea a stat Florentin atât de mult. Îmi amintesc şi acum cum îmi povestea acestea cu ochii în lacrimi. Relaţia dintre ei a devenit şi mai trainică.

– Iar a doua persoană?
– Întâlnirea cu cea de-a doua persoană a avut loc din nou în condiţii neobişnuite. Obişnuiam să mergem la Liturghie la biserica piariştilor, unde se celebra în limba română. Într-o duminică lui Florentin i s-a făcut rău. L-am scos repede afară din biserică, moment în care a apărut un domn cu o figură simpatică. I-a adus un suc, după care Florentin s-a simţit mai bine. Mi-a spus să mă duc acasă cu băiatul, şi mi-a dat un bileţel cu adresa lui: „Spuneţi-i că aş vrea să mă întâlnesc cu el în zilele următoare.”

Florentin l-a vizitat într-adevăr, şi a descoperit că acel domn simpatic era chiar Mons. Pantilimon Aştelean, sau părintele Pintea cum îi spuneau toţi. Influenţa lui, de fapt a celor doi preoţi, a fost benefică pentru Florentin. Pr. Pintea avea în jurul lui un grup de tineri, dintre care mulţi sunt astăzi fie preoţi, fie călugări sau călugăriţe. Cu ei mergea în excursii, şi tot cu ei făcea teologie. Florentin a început astfel să urmeze teologia în clandestinitate.

Îmi amintesc momentul când, după 1990, pr. Pintea cu sora dânsului ne-au vizitat, şi părintele ne-a spus marea veste: Florentin urma să fie hirotonit, şi apoi trimis la Roma. Nici lui Florentin nu îi venea să creadă. A mers la Roma şi toate s-au succedat apoi cu viteză mare.

– Preotul Florentin a ajuns Vicar şi mai apoi Episcop, consacrat chiar de Sfântul Părinte. Ce înseamnă să fiţi mamă de Episcop?
– Încă din momentul hirotonirii ca preot am ştiut că îi revine o foarte mare răspundere. Niciodată nu mi-am închipuit că vreunul dintre copiii mei va ajunge Episcop… Mulţi laici poate nici nu realizează toată renunţarea şi frământarea la care sunt supuşi Episcopii. Eu personal am căutat tot timpul să îl încurajez şi să îl susţin. Şi Florentin îi datorează foarte mult Arhiepiscopului George Guţiu, care a fost ca un tată pentru el. Când se întorcea de undeva, după o absenţă mai lungă, IPS George îl suna cum ajungea acasă şi îl întreba părinteşte: „Ce mai faci? Cum mai eşti?” Acum mai ales sunt asaltată de felicitări pentru marea „onoare” ca fiul meu să fie numit Episcop eparhial, dar personal aceste felicitări mă supără, chiar le consider o dovadă de inconştienţă.

Celor care mă felicită le spun: nu felicitări, ci rugăciune! Episcopul Florentin, Episcopii în general, au nevoie de multă rugăciune pentru slujirea lor. Eu una adorm rugându-mă pentru el, visez că mă rog, şi mă trezesc rugându-mă pentru el. Îmi reproşez chiar că nu reuşesc să mă rog suficient de mult pentru el. Sper ca toţi să înţeleagă că Episcopul, în aceste momente şi nu numai, are nevoie de înţelegere şi colaborare, dar mai ales de rugăciune.