Pastorala la Duminica Ortodoxiei – 2003
17.03.2003, Bucureşti (Catholica) - Ieri Bisericile Răsăritene au celebrat prima duminică din Postul Mare (în Biserica Apuseană a fost a doua duminică din Post), cunoscută şi ca Duminica Ortodoxiei, sau a Dreptei Credinţe. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, aflăm din publicaţia „Viaţa Cultelor”, a publicat o pastorală cu această ocazie. Cităm câteva fragmente din pastorală.
„Această zi de sărbătoare a fost instituită de sinodul de la Constantinopol din anul 843, la care a fost confirmată dogma cinstirii sfintelor icoane, a fost aruncată anatema asupra celor care nu le cinsteau, precum şi asupra tuturor celor ce s-au abătut de la dreapta credinţă în decursul vremii, şi a fost proclamat triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. În 11 martie acelaşi an, în prima duminică din postul Sfintelor Paşti, a fost celebrată pentru prima dată această zi de sărbătoare.
După o perioadă de aproximativ şapte sute de ani în care Biserica a cinstit sfintele icoane, în veacul al VIII-lea, datorită opoziţiei musulmanilor din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin faţă de icoane, care pe motive religioase înlăturau orice reprezentare a vreunei fiinţe vii şi tindeau către o artă pur ornamentală, precum şi din cauza unor exagerări în ceea ce priveşte cinstirea sfintelor icoane în sânul Bisericii, unii împăraţi de la Constantinopol, originari din orientul Imperiului, au declanşat persecuţia contra celor ce se închinau la sfintele icoane.
Lupta contra icoanelor nu a putut birui. Iniţiată şi patronată nu de teologi sau de oameni ai Bisericii, ci de capete încoronate şi de armatele lor de mercenari, ea a trebuit să cedeze în faţa opoziţiei de neclintit a ierarhilor Bisericii, a teologilor celor mai iluştri de atunci, a monahilor şi a mulţimilor de credincioşi, care au dat numeroşi martiri pentru cauza dreaptă a icoanelor. Cultul icoanelor era prea adânc înrădăcinat în concepţia şi în practica vieţii religioase a creştinismului pentru a mai putea fi pus în discuţie, tăgăduit şi dezrădăcinat sau desfiinţat. Icoana îşi ocupase deja locul în viaţa Bisericii şi devenise obiect al tradiţiei înainte de a începe să fie obiect al speculaţiei teologice şi dinainte de a începe incertitudinea asupra posibilităţii de a reprezenta pe Dumnezeu şi de a venera icoanele. Statornicirea cultului icoanelor prin sinodul din 843 a fost o victorie a Bisericii, care prin martiriu a îngenuncheat literalmente Imperiul Bizantin, respectiv pe împărat, în faţa Împăratului Hristos.
Lupta contra icoanelor încheie seria marilor erezii care au frământat Biserica în primele opt veacuri creştine. Fiecare dintre aceste învăţături greşite ataca un aspect sau altul al lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Iconoclasmul însă nu mai lua ca ţintă un anumit aspect, ci lucrarea mântuirii în ansamblu. Şi, aşa cum această foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală împotriva întregii învăţături ortodoxe, tot aşa restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii. Biserica a învins şi va continua să învingă o mulţime de erezii felurite, dar una singură dintre victoriile sale, cea împotriva iconoclasmului, a fost proclamată în mod solemn drept triumf al Ortodoxiei.”
