Adevărata dimensiune a paternităţii
21.03.2003, Vatican (Catholica) - Arhiepiscopul Paul Josef Cordes, preşedintele Consiliului Pontifical Cor Unum, căruia Papa Ioan Paul al II-lea i-a încredinţat conducerea instituţiilor de ajutorare ale Bisericii Catolice în lume, a dedicat de curând o carte figurii tatălui care, după părerea prelatului, trece printr-o perioadă de criză.
Cartea, intitulată „Eclipsa tatălui”, publicată în spaniolă şi italiană, este un studiu care ia în consideraţie fenomene sociologice, schimbări ale dreptului, tendinţe psihologice şi pedagogice, precum şi noua reîncadrare a feminismului. Autorul a explicat câteva puncte principale din cartea sa în cadrul unui interviu acordat agenţiei Zenit.
– Criza în care se află figura tatălui îşi are originea în schimbarea din relaţiile dintre sexe, a concepţiei de autoritate, şi a altor factori, care sunt analizaţi în cartea dumneavoastră în lumina Evangheliei, în care Isus a revelat cine este cu adevărat Tatăl. Se pare că actuala cultură umbreşte forţa acestui adevăr fundamental al Evangheliei.
– Acest punctul central al Noului Testament a fost pus puţin în umbră de limbajul sfântului Augustin, care foloseşte mai frecvent alţi termeni: Dumnezeu, Atotputernicul, Creatorul. În faţa lumii păgâne, se punea problema evitării posibilităţii de a-l confunda pe Dumnezeul Noului Testament cu Zeus, părintele zeilor şi al oamenilor. De aceea, atunci se prefera să se evite cuvântul „Tată”.
Este o tendinţă care a fost dusă până la extrem de Luter, care a avut o relaţie conflictuală cu tatăl său, şi care nu era capabil să folosească acest cuvânt în relaţia cu Dumnezeu. La prima sa Liturghie, când a trebuit să utilizeze termenul „Tată”, a vrut să fugă. Un preot care îl asista a trebuit să-l ţină.
Sigmund Freud, în sfârşit, a dat o lovitură ulterioară ideii de tată în cultura noastră, făcând din mitul lui Oedip cheia antropologiei sale. De aceea, astăzi, dificultatea relaţiei dintre tată şi fiu ne invită să descoperim în toată dimensiunea sa revelaţia că Dumnezeu este Tatăl nostru.
– Sunt semne ale timpului care arată înspre această direcţie?
– Susan Faludi, jurnalistă cunoscută pentru că a promovat feminismul printr-o carte de succes în Statele Unite, acum vreo zece ani a analizat condiţia bărbatului, iar la sfârşitul studiului a afirmat: vreau să scriu o carte despre bărbaţi, dar până la urmă a rezultat o carte despre taţi. A descoperit că mulţi bărbaţi mai sufereau încă din cauza absenţei tatălui din viaţa lor în timpul copilăriei. De aceea îi criticau, îi urau. Singura cale pentru a-şi recăpăta identitatea de bărbaţi era aceea de a-i ierta pe taţii lor şi de a se ierta pe sine, dar acest lucru nu era posibil fără a se deschide credinţei într-un Dumnezeu Tată.
– Respingerea acestei deschideri este, poate, cauza profundă a multor situaţii problematice din familii.
– În cartea mea amintesc figura lui Pedro de Bernardone, tatăl sfântului Francisc din Assisi, care nu vroia să accepte voinţa lui Dumnezeu în privinţa fiului său, deoarece proiectase asupra lui o imagine proprie. Acestei situaţii i se contrapune experienţa lui Abraham care, în faţa poruncii de a-l sacrifica pe fiul său, învaţă prin suferinţă să fie tată, să nu se îndoiască niciodată de iubirea lui Dumnezeu.
– Dar, ce are de-a face acest lucru cu bărbaţii de azi?
– Este o lecţie pentru a accepta faptul că rolul taţilor este diferit de cel al mamelor. Paternitatea ca vocaţie nu se limitează la iubirea pământească pentru fiu. Nu caută mulţumirea acestuia, dându-i tot ce doreşte. Este ceva diferit: este responsabilitate. De aceea, este necesar să se ţină cont de valoarea menţinerii propriei autorităţi. Un fiu astăzi este o posibilitate minunată de a depăşi egoismul, care în general este mult mai puternic la bărbat decât la femeie.
– Uneori există răni care sunt greu de vindecat…
– Dacă cineva nu a trăit în propria viaţă autentica dimensiune a paternităţii, poate afla prin paternitatea spirituală ceea ce i-a lipsit în viaţă. Aşa cum spune Papa, influenţa normelor etice nu este suficientă, avem nevoie de mărturisitori care, influenţându-ne, să ne lase fiinţe libere. Ca dovadă, într-o carte, povesteşte despre influenţa pe care a avut-o asupra sa, la vârsta de 19 ani, şi asupra tovarăşilor săi, catehetul lor, Jan Tyranowski (un croitor din Cracovia). Karol Wojtyla spune: nu ştiam de ce ne atrăgea atât de mult. Cuvintele lui nu erau originale, dar ne impresionau. Viaţa sa interioară dădea greutate cuvintelor sale, explica fiecare comportament al său, atrăgea în ciuda tuturor rezervelor sale.
