„Sacrosanctum Conciliul”, la 40 de ani de la publicare

02.05.2003, Melbourne (Catholica) - La patruzeci de ani de la Conciliul Vatican II, într-un interviu acordat agenţiei Zenit, Mons. Peter Elliott vorbeşte despre Constituţia „Sacrosanctum Concilium”, pe care Conciliul a dedicat-o Liturgiei. Mons. Elliott este autor a diferite lucrări despre Liturgie, vicar episcopal al Arhidiecezei de Melbourne, şi profesor la Institutul Ioan Paul al II-lea pentru Căsătorie şi Familie.

– Care sunt câteva din lucrurile bune pe care le-a adus „Sacrosanctum Concilium”?
– Documentul conciliar a fost mandatul pentru reforma liturgică post-conciliară şi cele mai multe dintre reforme sunt bune, adică mai ales celebrări ale sacramentelor într-un mod mai adecvat, concelebrarea, reforma Oficiului Divin şi folosirea pe scară largă a limbii poporului.

– De ce liturgia a mers atât de mult „strâmb” în era post-conciliară?
– În principal, opera mişcării liturgice şi a Papei Pius al XII-lea din „Mediator Dei” despre semnificaţia şi spiritul liturgiei nu a fost asimilată suficient înainte de conciliu. Secţiunea de început a constituţiei „Sacrosanctum Concilium” este scurtă, deoarece presupune „Mediator Dei.” Aşadar, după conciliu, „schimbările” au fost aduse într-un mod autoritar, în grabă, adesea fără a respecta pietatea populară şi ceea ce oamenii preţuiau. Extremiştii s-au implicat imediat, experimentând, inovând şi influenţându-i pe oamenii din jurul lor. Au mutat multe altare dar nu tot atât de multe inimi.

Cred şi că unele schimbări ale Liturghiei au trecut dincolo de ceea ce părinţii conciliari au prevăzut în „Sacrosanctum Concilium”, şi în acest sector întâmpinăm încă probleme. Trebuie să amintim de asemenea că la sfârşitul anilor 1960 şi 1970 a fost o eră a unui modernism cultural, marcat de şic radical şi de prost gust.

– Au fost rezolvate problemele liturgice?
– A avut loc o oarecare stabilizare, iar Misalul Roman revizuit şi Instrucţiunile Generale ar trebui să fie de ajutor, dar mai sunt probleme răspândite – ritualuri scurtate, vorbărie, muzică vulgară, nesupunere şi chiar ignoranţă. În unele zone, în Australia de exemplu, „renovatorii” Bisericii distrug şi acum patrimoniul lor şi îndepărtează poporul. Aceşti renovatori împrăştie repede proiectele lor peste tot înainte ca oamenii catolici să afle care sunt directivele revizuite – de exemplu, amplasarea tabernacolului.

– Apropierea de Bisericile Răsăritene va ajuta Liturgia din Apus?
– Sper că da, deoarece avem multe de învăţat despre sensul răsăritean de mister, de transcendenţă, despre liturgia ca gustare a cerului. Bisericile Răsăritene înţeleg şi ele liturgia ca o acţiune divină şi umană. În Apus noi vrem adesea să controlăm, să planificăm, chiar să manipulăm practica religioasă, aşa încât ne concentrăm mai mult asupra noastră decât a lui Dumnezeu. Liturgia devine ceea ce noi facem, în loc să fie opera transformatoare a Duhului Sfânt.

– Un observator a sugerat că liturgia ar trebui să fie ultimul lucru schimbat după Conciliul Vatican II, în loc să fie primul. E corectă această observaţie?
– Nu chiar, deoarece aceasta este o ipoteză academică. Realitatea istorică a fost alta. Mişcarea liturgică şi reformele iniţiate de Papa Pius al XII-lea converg cu nevoile pastorale ale teritoriilor de misiune, şi acest lucru a făcut din reforma liturgică o prioritate pentru Fericitul Ioan al XXIII-lea şi pentru părinţii conciliari.

Din păcate, când oamenii se gândesc la Conciliul Vatican II îşi concentrează atenţia asupra schimbărilor liturgice deoarece acestea au fost efectul vizibil al Conciliului pe care ei l-au experimentat în parohii. Ei nu ar trebui să uite alte mari realizări ale Conciliului, precum chemarea universală la sfinţenie, colegialitatea, ecumenismul, diaconatul permanent şi o mai bogată teologie a căsătoriei.