„Dei Verbum”, la 40 de ani de la publicare (I)

28.05.2003, Roma (Catholica) - La patruzeci de ani de la Conciliul Vatican II, agenţia Zenit le-a propus unor teologi renumiţi să reflecte asupra documentelor conciliului. În acest interviu, agenţia Zenit a stat de vorbă cu Scott Hahn despre constituţia dogmatică despre revelaţia divină, „Dei Verbum”. Scott Hahn este profesor de Sf. Scriptură şi teologie la Universitatea Franciscană din Steubenville, şi totodată fondator şi preşedinte al Centrului pentru Teologie Biblică Sf. Paul, şi fondator şi director al Institutului de Studii Biblice Aplicate.

– Unde s-au notat cele mai mari progrese în înţelegerea Scripturii în Biserică?
– Sunt tentat să spun că cel mai mare progres este însuşi „Dei Verbum”. Documentul este un progres remarcabil – o abordare pozitivă, constructivă, integrală a modalităţilor prin care Dumnezeu s-a revelat. Au existat trei reînnoiri majore în Biserică în anii care au pregătit Conciliul Vatican II: în studiile asupra Sf. Scripturi, în patristică şi în liturgie. „Dei Verbum” a fost o sinteză a toate trei.

Documentul în schimb a inspirat multe progrese ulterioare. Cred că cel mai mare a fost introducerea învăţăturii din „Dei Verbum” în Catehismul Bisericii Catolice, îndeosebi în numerele 75-136. Catehismul expune esenţa documentului şi ne arată o abordare practică, pastorală, catolică a Sf. Scripturi, cum este ea citită în liturgie şi în acord cu tradiţia. Catehismul ia indicaţii din „Dei Verbum” şi ne îndeamnă să citim Biblia din inima Bisericii.

– Care sunt punctele cele mai importante din „Dei Verbum”?
– Totul este despre Revelaţia divină, care înseamnă mai mult decât nişte enunţuri şi date – e mai mult decât simplele fapte pe care trebuie să le cunoaştem. Punctul cel mai important al documentului este mântuirea noastră. Mântuirea este mai mult decât evitarea iadului şi mergerea în paradis. E împărtăşirea puterii iubirii divine împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Noua alianţă este iubirea dătătoare de viaţă a Treimii care se revarsă din veşnicie în timp, din Israel la neamuri. Treimea este izvorul şi împlinirea Revelaţiei, începutul şi sfârşitul. Ceea ce este revelat este misterul veşnic al vieţii interioare a lui Dumnezeu. Revelându-se pe sine, Dumnezeu ne face capabili să putem fi părtaşi de viaţa sa în veşnicie. De aceea a venit Cristos. De aceea îl primim pe Duhul Sfânt. Acest lucru este esenţa constituţiei „Dei Verbum.”

Documentul oferă apoi un cadru preţios pentru comorile Scripturii atunci când vorbeşte despre Tradiţie. Ceea ce iese în evidenţă cu mai mare claritate este faptul că Tradiţia este vie. Catolici fiind, noi nu vedem Tradiţia ca pe ceva arhaic. Nu e o veche amintire de familie. Vorbim despre „Tradiţia vie”, „Tradiţia sacră”. Este ceva organic, ceva dinamic. Şi unde are Tradiţia cea mai mare vitalitate a sa? În liturgie, unde Scripturile sunt proclamate în fiecare zi. Tradiţia, aşadar, nu este ceva în care ne retragem atunci când nu putem găsi o doctrină în Scripturi.

Nu, „Dei Verbum” ne arată că Scriptura şi Tradiţia sunt interdependente. Propovăduirea apostolică, care este exprimată într-un mod anume în cărţile inspirate, a trebuit să fie păstrată printr-o nesfârşită succesiune de propovăduiri până la sfârşitul timpului. Tradiţia este cea care defineşte canonul cărţilor sacre. În comuniunea sfinţilor găsim grupul nostru de studiu al Bibliei, comunitatea noastră interpretativă. Aşadar, Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu; Tradiţia sacră ia Cuvântul lui Dumnezeu şi-l face disponibil în toată puritatea sa; iar Scriptura şi Tradiţia alcătuiesc un tezaur sacru al credinţei.