Prozelitism sau evanghelizare (I)

25.06.2003, Madrid (Catholica) - „Evanghelizarea este un act legitim de prozelitism”, afirmă într-un interviu acordat agenţiei Zenit María José Ciaurriz, profesoară de Drept Eclesial la Universitatea Naţională de Învăţământ la Distanţă (www.uned.es) din Madrid. Pentru Ciaurriz, „prozelitismul face parte din dreptul la libertatea religioasă”, deşi, avertizează ea, „multe confesiuni religioase necreştine realizează un prozelitism căruia nu trebuie să i se aplice calificativul de evanghelizare”.

– Prozelitismul face parte din dreptul la libertatea religioasă?
– Dreptul la libertatea religioasă apare menţionat, într-un fel sau altul, în toate Declaraţiile internaţionale care cuprind recunoaşterea drepturilor umane fundamentale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Constituţiile celor mai multe dintre statele democratice şi, în general, pentru întreaga învăţătură modernă în jurul acestui subiect: libertatea religioasă nu se prezintă ca un drept pe care statul sau puterea publică îl acordă cetăţenilor, ci ca un drept anterior ordinii juridice şi pe care aceasta are datoria de a-l tutela şi ocroti.

Un drept care se dezvoltă prin diferite forme de manifestare, printre care rezultă de o importanţă capitală dreptul la a alege şi a profesa religia dorită; dreptul de a-şi schimba religia; şi dreptul de a-şi manifesta propria religie, care la rândul său cuprinde dreptul de a publica, învăţa, predica şi de a face prozelitism, pe lângă dreptul de a acţiona în viaţa publică şi privată în conformitate cu propriile convingeri religioase. Din toate acestea se deduce că dreptul la prozelitism face efectiv parte din dreptul la libertatea religioasă.

Există, desigur, un anumit curent doctrinal care respinge termenul „prozelitism” şi îl înlocuieşte cu alte expresii asemănătoare, precum cel de comunicare a propriilor credinţe, etc. Dar, indiferent de termenul pe care îl utilizăm, este evident faptul că libertatea de exprimare a propriei credinţe ar rămâne fără semnificaţie, iar dreptul de a-şi schimba religia ar rămâne lipsit de conţinut dacă s-ar nega dreptul de a le expune celorlalţi, prin mijloace legitime, conţinutul propriilor convingeri religioase pentru a-i atrage spre acestea.

Există, în fond, sectoare foarte diferite deschise spre prozelitism: prozelitismul politic, prozelitismul artistic, cel ştiinţific; cu alte cuvinte, forme diferite de a arăta altor persoane care sunt ideile personale, pentru a le încorpora în opţiunile noastre în oricare dintre aceste sectoare. În acest context, ar fi pe deplin lipsit de logică să se considere că libertatea religioasă nu presupune un drept la prozelitism.

– Ce este prozelitismul ilegitim?
– Este prozelitismul care poate fi respins în acest sector sau în oricare altul. Ne referim la acţiunea comună care poate fi exercitată în diferite moduri asupra persoanelor pentru a le forţa să adopte o atitudine sau o credinţă.

Trebuie să se ţină cont de faptul că atunci când un stat, aşa cum este cazul Greciei, a condamnat persoane care aparţin unei religii diferite de cea naţională pentru că au desfăşurat un prozelitism ilegitim, de cele mai multe ori Tribunalul European de la Strasbourg a dat dreptate celor care practicau prozelitismul şi nu statului, deoarece a considerat că propagarea propriei credinţe, prin toate mijloacele legitime, este un drept care face parte din libertatea religioasă.

– Atunci când un credincios transmite propria credinţă în mod public, poate fi acuzat de prozelitism?
– Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să facem referinţă la ceea ce s-a spus deja în legătură cu religia. Transmiterea, în mod public sau privat, a propriei credinţe este un drept legitim.

Întrebarea lasă loc unui echivoc: un credincios poate fi acuzat de prozelitism? Acest lucru dă senzaţia că a fi prozelit este un delict, şi că cel care este astfel, poate fi acuzat. Nu este deloc aşa. Exprimarea publică, precum şi cea privată a propriei credinţe, trebuie să se bucure de cea mai mare ocrotire din partea orânduirii juridice internaţionale şi naţionale. Orice manifestare a propriei credinţe este un act de prozelitism, întrucât transmite celorlalţi o convingere personală care, prin însăşi natura sa, trebuie să fie comunicată.

Acest lucru se poate face prin învăţătură, prin expunerea propriilor idei în cărţi şi prin mijloacele de comunicare, precum şi prin conferinţe şi prin alte mijloace similare; se poate face prin conversaţie directă şi privată…, adică, se poate face prin toate mijloacele legitime care urmăresc să facă cunoscute altor persoane propriile convingeri şi, totodată, să le atragă spre acestea.

– În ce constă diferenţa dintre prozelitism şi evanghelizare?
– Prozelitismul este un termen mult mai amplu decât evanghelizarea, deşi evanghelizarea este o formă de prozelitism. De fapt, evanghelizarea presupune răspândirea Evangheliei, iar Evanghelia este o carte, un ansamblu de cărţi, cu un conţinut doctrinal propriu în mod exclusiv Bisericilor şi comunităţilor creştine. Evangheliile relatează viaţa şi învăţătura lui Isus Cristos şi sunt acceptate ca revelaţie divină în mod exclusiv de către anumite confesiuni religioase.

Ca urmare, cei care expun doctrina pe care o conţin Evangheliile, cu scopul de a-i informa pe ceilalţi, şi chiar cu scopul de a-i atrage spre această doctrină, realizează un act legitim de prozelitism făcând cunoscut conţinutul propriei credinţe. Acest lucru îl numim evanghelizare, fenomen care a căpătat caracteristici foarte diferite de-a lungul secolelor.

Nu se poate afirma că toate formele istorice de evanghelizare au fost realizate fără vreun tip de presiune, mai ales atunci când a fost vorba de evanghelizarea popoarelor primitive sau aflate la un nivel cultural şi de civilizaţie scăzut.

Totuşi, fenomenele istorice nu pot fi judecate în lumina prezentului. Anumite atitudini care astăzi se dovedesc a fi acceptabile sau reprobabile, în conformitate cu parametrii culturali prezenţi, nu pot fi judecate ca atare în alte momente ale istoriei, în conformitate cu parametrii care erau în vigoare atunci.

În orice caz, în momentul de faţă, fără îndoială, evanghelizarea este o formă de expunere a conţinutului doctrinei credinţei Bisericilor care acceptă Evangheliile ca izvor revelat, în timp ce multe alte confesiuni religioase necreştine realizează un prozelitism căruia nu trebuie să îi aplicăm calificativul de evanghelizare.