Europa riscă să îşi piardă temelia

14.07.2003, Castelgandolfo (Catholica) - Papa Ioan Paul al II-lea se află de câteva zile la Castelgandolfo, reşedinţa de vară pontificală, de unde ieri, la amiază, înainte de a se ruga rugăciunea mariană Angelus, le-a adresat credincioşilor un mesaj, amintind recenta Exortaţie apostolică post-sinodală Ecclesia in Europa.

Iubiţi fraţi şi surori!

1. În acest moment istoric, în care are loc un important proces de reunificare a Europei printr-o lărgire a Uniunii Europene la alte ţări, Biserica se uită cu o privire plină de iubire spre acest Continent. Pe lângă multe lumini, sunt şi câteva umbre. O anumită pierdere a memoriei creştine este însoţită de un fel de teama de a înfrunta viitorul; o răspândită fragmentare a existenţei este însoţită destul de des de răspândirea individualismului şi de o mai mare scădere a solidarităţii interpersonale. Se asistă într-un fel la o pierdere a speranţei, a cărei origine stă în încercarea de a face să prevaleze o antropologie fără Dumnezeu şi fără Cristos. În mod paradoxal, leagănul drepturilor omului riscă astfel să îşi piardă temelia, erodat de relativism şi de utilitarism.

2. În Exortaţia apostolică post-sinodală Ecclesia in Europa, pe care am promulgat-o la 28 iunie, am dorit să repet aceste tematici de o actualitate urgentă, dezbătute pe larg în timpul Adunării sinodale din octombrie 1999.

„Isus Cristos, viu în Biserica sa, izvor de speranţă pentru Europa”: acesta este mesajul pe care credincioşii trebuie să îl reînnoiască neîncetat, conştienţi de enormele posibilităţi pe care le oferă prezentul, dar, în acelaşi timp, şi de ale sale „grave nesiguranţe la nivel cultural, antropologic, etic şi spiritual” (n. 3).

Cultura europeană dă impresia „unei `apostazii tăcute` din partea omului care are tot ce îi trebuie şi care trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista” (n. 9). Aşadar, urgenţa cea mai mare care traversează Europa, atât „în est cât şi în vest, constă într-o nevoie crescândă de speranţă, astfel încât să se poată da sens vieţii şi istoriei şi pentru a înainta împreună” (n. 4).

3. Dar cum să satisfacem o dorinţă atât de adâncă de speranţă? Este necesar să ne întoarcem la Cristos şi să pornim din nou de la El. Biserica – am scris în Exortaţie – are de oferit Europei binele cel mai preţios, pe care nimeni altcineva nu i-l poate da: este credinţa în Isus Cristos, „izvor de speranţă care nu dezamăgeşte” (n. 18).

Maria, aurora unei lumi noi, să vegheze asupra Bisericii din Europa şi să o facă gata să vestească, să celebreze şi să slujească Evanghelia speranţei.