Recenzie: Ce-şi doreşte o fată
03.08.2003, Washington (Catholica) - Vineri, 1 august, a fost lansat în România filmul „Ce-şi doreşte o fată”. Vă prezentăm recenzia făcută filmului de către Conferinţa Episcopală Catolică din SUA: „Ce-şi doreşte o fată” (Warner Bros.) este o poveste de basm, spusă în context contemporan, despre o precoce adolescentă americancă (Amanda Bynes) ce călătoreşte la Londra în căutarea tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată.
Inspirată de filmul „The Reluctant Debutante” din 1958, regizat de Dennie Gordon, această frumoasă poveste modernă a Cenuşăresei celebrează legăturile dintre părinţi şi copii, şi posibilitatea unei a doua şanse pe care o acordă iubirea.
Daphne Reynolds (Bynes) se simte incompletă. Are stil, farmec şi un viitor strălucit. Locuieşte în Chinatown, New York, împreună cu boema sa mamă Libby (Kelly Preston), o cântăreaţă la nunţi care şi-a crescut fiica într-o atmosferă de independenţă în spirit. Daphne, însă, doreşte mult să îşi întâlnească tatăl despre care a auzit doar în copilărie, când mama îi spunea poveşti la culcare. Acesta este un englez cu care mama ei a avut o aventură în urmă cu 17 ani, în timp ce călătorea prin deşertul marocan.
Ajutându-şi mama, Daphne a participat la nenumărate nunţi, văzând miresele frumos îmbrăcate dansând „acel dans special” al lor cu taţii – o amintire pe care ea nu ar putea-o avea niciodată dacă nu îşi va găsi tatăl. Înarmată doar cu bucuria de a trăi, Daphne porneşte să găsească bucata de puzzle care îi va face viaţa şi familia completă. Ajunsă în Londra, ea se împrieteneşte cu un tânăr muzician, Oliver (Ian Wallace), care, ca săgetat de Cupidon, se îndrăgosteşte imediat de ea. Împreună, ei dau de urma tatălui ei, care se dovedeşte a fi cunoscutul politician Lord Henry Dashwood (Colin Firth), implicat acum într-o încinsă campanie de alegeri pentru Parlament.
Evident, sosirea fetei atrage după sine o serie de evenimente, care pun întrucâtva în pericol planurile politice dar şi familiale ale lui Dashwood. Adesea, atât hazlie cât şi impresionantă, Daphne are un efect eliberator asupra pedanteriei convenţionale auto-impuse a lui Dashwood. Aristocratul trebuie însă să aleagă între a o recunoaşte pe tânăra necunoscută ca fiică, periclitându-şi ambiţiile politice, sau a se îndepărta de singura sa şansă la adevărata fericire. Lady Jocelyn (Eileen Atkins), naşa lui Dashwood, descrie astfel situaţia: „De 600 de ani, această familie şi-a sacrificat părţi din corp pentru Anglia. Tu va trebui să îţi sacrifici inima.”
Situaţia este complicată şi mai mult de maşinaţiunile logodnicei de convenienţă a lui Dashwood, Glynnis (Anna Chancellor), şi ale tatălui machiavelic al lui Glynnis, Alastair Payne (Jonathan Pryce), amândoi privind-o cu dispreţ pe Daphne, ca fiind stângace. Cu ani înainte, elitistul Payne a desconsiderat-o la fel pe Libby, şi a complotat despărţirea lor. În fine, nici o poveste nu ar fi completă fără o soră vitregă geloasă (Christina Cole), şi o debara în care Daphne este închisă în noaptea balului regal.
Bynes aduce haz şi un spirit tineresc personajului Daphne, cu ochii ei mari care reflectă vulnerabilitatea unei fete aflate pe punctul de a deveni femeie. Personajul Dashwood exprimă cu subtilitate patetismul rigid al unui om sfâşiat între fericire şi datorie.
Deşi filmul are unele scene cu replici ofensatoare şi unele apropouri sexuale, puternicul său mesaj moral susţine rolul important pe care părintele îl joacă în viaţa copilului şi sacrificiile cerute de iubirea de părinte. Astfel, unii părinţi ar putea considera filmul ca recomandat chiar şi pre-adolescenţilor.
Respectând spiritul cărţii din care s-a inspirat, filmul reafirmă atemporalitatea mesajului că, dacă rămâi fidel propriei tale persoane şi dacă accepţi unicitatea fiecărei persoane, visurile pot deveni realitate. Cinicei societăţi contemporane, un astfel de optimism i se poate părea dubios. Poate avem nevoie de mai multe poveşti, în special în lumina evenimentelor cotidiene care par a elimina constant finalurile fericite.
Biroul pentru Film al Conferinţei Episcopilor Catolici Americani clasifică filmul cu A-II – adică pentru adulţi şi adolescenţi. Asociaţia Americană pentru Filme îl clasifică cu AP – adică se recomandă acordul părinţilor.
