Secretul optimismului: să facem bine din dragoste faţă de Dumnezeu

04.09.2003, Vatican (Catholica) - În cadrul Audienţei Generale care s-a desfăşurat ieri în Aula Paul al VI-lea, Papa Ioan Paul al II-lea a continuat seria de cateheze dedicate reflectării asupra psalmilor şi a cânturilor din rugăciunea de dimineaţă a Laudelor, oprindu-se de această dată asupra Psalmului 91 din sâmbăta săptămânii a patra (Ps 91,2-3.6-7-13-14).

1. Ceea ce a fost propus acum este cântul unui om credincios adresat Dumnezeului sfânt. Este vorba de Psalmul 91 care, aşa cum sugerează vechiul titlu al compoziţiei, era utilizat de tradiţia iudaică „pentru ziua de sabat” (v. 1). Imnul începe cu o amplă chemare la a-l celebra şi a-l lăuda pe Domnul prin cânt şi muzică (cf. v. 2-4). Este un filon de rugăciune care pare că nu se mai întrerupe niciodată, deoarece iubirea divină trebuie să fie preamărită dimineaţa, când începe ziua, dar trebuie să fie proclamată şi în timpul zilei şi de-a lungul trecerii ceasurilor de noapte (cf. v. 3).

   Tocmai referinţa la instrumentele muzicale, pe care psalmistul o face în invitaţia introductivă, l-a îndemnat pe sfântul Augustin să facă această meditaţie în cadrul Expunerii sale asupra Psalmului 91: „Ce înseamnă, fraţilor, a cânta cu psalteriul? Psalteriul este un instrument muzical cu coarde. Psalteriul nostru este munca noastră. Oricine împlineşte cu mâinile fapte bune îi cântă lui Dumnezeu cu psalteriul. Oricine mărturiseşte cu gura, îi cântă lui Dumnezeu. Cântă cu gura! Psalmodiază cu faptele!… Dar atunci cine sunt aceia care cântă? Cei care săvârşesc binele cu bucurie. Într-adevăr, cântul este semn de bucurie. Ce spune apostolul? „Dumnezeu iubeşte pe cel care să cu bucurie” (2Cor 9,7). Orice ai face, fă cu bucurie. Atunci faci binele şi-l faci bine. Dacă în schimb lucrezi cu tristeţe, chiar dacă prin tine se face bine, nu tu faci binele: tu ţii psalteriul, nu cânţi la el” (Esposizioni sui Salmi, III, Roma 1976, pp. 192-195).

2. Prin cuvintele sfântului Augustin putem intra în centrul reflecţiei noastre, şi să abordăm tema fundamentală a Psalmului: cea a binelui şi a răului. Şi unul şi celălalt sunt analizate în detalii de Dumnezeul drept şi sfânt, „preaînalt în veac” (v. 9), Cel care este veşnic şi infinit, căruia nimic nu-i scapă din acţiunea omului.

   Se confruntă, astfel, în mod reiterat, două comportamente antitetice. Conduita credinciosului este dedicată celebrării operelor divine, pătrunderii în profunzimea gândurilor Domnului şi pe această cale viaţa sa se scaldă în lumină şi bucurie (cf. vv. 5-6). Dimpotrivă, omul pervers este caracterizat de îngustimea minţii sale, fiind incapabil să înţeleagă sensul ascuns al întâmplărilor omeneşti. Norocul de moment îl face să devină îndrăzneţ, dar în realitate este deosebit de fragil şi înclinat, după succesul efemer, spre cădere şi ruină (cf. vv. 7-8). Psalmistul, urmând un model interpretativ preţuit de Vechiul Testament, cel al retribuirii, este convins că Dumnezeu va răsplăti pe cei drepţi deja în această viaţă, dându-le o bătrâneţe fericită (cf. v. 15), şi îi va pedepsi curând pe cei răi.

   În realitate, aşa cum afirmă Iob şi cum va învăţa Isus, istoria nu poate fi interpretată atât de linear. Viziunea Psalmistului devine de aceea o rugăciune adresată lui Dumnezeu drept şi „preaînalt” (cf. v. 9), ca să intre în seria de evenimente umane pentru a le judeca, făcând să strălucească binele.

3. Contrastul dintre cel drept şi cel rău este ulterior reluat de cel care se roagă. Pe de o parte, iată-i pe „duşmanii” Domnului, pe cei „răufăcători”, îndreptaţi încă o dată spre disperare şi pierzare (cf. v. 10). Pe de altă parte, apar în toată splendoarea lor credincioşii, întruchipaţi de psalmistul care se descrie pe sine cu imagini pitoreşti, luate din simbologia orientală. Cel drept are forţa irezistibilă a unui bivol şi este gata să sfideze orice adversitate; fruntea sa glorioasă este consacrată cu uleiul ocrotirii divine, care devine într-un fel un scut, care îl apără pe cel ales (cf. v. 11). Din înălţimea puterii sale şi a siguranţei sale, cel care se roagă îi vede pe cei răi precipitându-se în prăpastia distrugerii lor (cf. v. 12).

   Psalmul 91 revarsă, aşadar, fericire, încredere, optimism: daruri pe care trebuie să le cerem de la Dumnezeu tocmai în aceste vremuri ale noastre, în care pătrunde cu uşurinţă tentaţia neîncrederii şi chiar a disperării.

4. Imnul nostru, urmând raza de o profundă pace care îl străbate, în final aruncă o privire asupra zilelor bătrâneţii celor drepţi şi le prevede şi pe ele liniştite. Chiar şi atunci când se vor apropia aceste zile, spiritul celui care se roagă va fi încă plin de viaţă, vesel şi activ (cf. v. 15). El se simte asemenea palmierilor şi cedrilor, care sunt plantaţi în curţile templului din Sion (cf. vv. 13-14).

   Rădăcinile celui drept se afundă în Dumnezeu însuşi de la care primesc seva harului divin. Viaţa Domnului îl alimentează şi îl transformă făcându-l înfloritor şi viguros, adică în măsură să dea altora şi să mărturisească propria credinţă. Ultimele cuvinte ale psalmistului, în această descriere a unei existenţe drepte şi lucrătoare şi a unei bătrâneţi intense şi active, sunt de fapt legate de vestirea veşnicei fidelităţi a Domnului (cf. v. 16). De aceea, vom putea încheia în acest punct cu proclamarea cântului care se înalţă la Dumnezeu glorios în ultima Carte a Bibliei, Apocalipsa: o carte a unei teribile lupte între bine şi rău, dar şi a speranţei în victoria finală a lui Cristos: „Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule atotputernic! Drepte şi adevărate căile tale, rege al naţiunilor!… Căci numai tu eşti sfânt. Toate naţiunile vor veni şi se vor prosterna înaintea ta pentru că ai făcut cunoscute judecăţile tale. Drept eşti tu, cel care eşti şi care erai, pentru că ai făcut această judecată. Da, Doamne, Dumnezeule atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile tale!” (15,3-4; 16,5.7).