Maica Tereza, a 1321-a fericită proclamată de Papa Ioan Paul al II-lea

20.10.2003, Vatican (Catholica) - „Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetăţenie. În ce priveşte credinţa mea, sunt o soră catolică. După vocaţie, aparţin lumii. Dar în ce priveşte inima mea, aparţin cu totul Inimii lui Isus”. Cu aceste cuvinte s-a prezentat în timpul vieţii Maica Tereza, pe care ieri Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o fericită, a 1321-a din timpul Pontificatului său.

Maica Tereza s-a născut la 26 august 1910 la Skopje. Era cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola şi Drane Bojaxhiu; a fost botezată Gonxha Agnes, şi a primit Prima Împărtăşanie la vârsta de cinci ani şi jumătate, iar Mirul în noiembrie 1916. A rămas orfană de tată pe când avea aproape opt ani, dar a primit de la mama ei o educaţie deosebită, care i-a influenţat considerabil caracterul. La vârsta de 18 ani, îndemnată de dorinţa de a deveni misionară, Gonxha a lăsat casa părintească, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele „Surorile de Loreto”, din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux.

În decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza a fost trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde a predat în şcoala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut profesiunea voturilor perpetue, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”. Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la St. Mary şi în 1944 a devenit directoarea şcolii. Era o persoană de o rugăciune profundă şi de o iubire intensă faţă de surorile şi elevele ei.

La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”: Isus era însetat după iubire şi după suflete. „Vino, fii lumina mea”, a rugat-o. „Nu pot să merg singur”. Isus i-a cerut Maicii Tereza să fondeze o comunitate religioasă, Misionarele Carităţii, dedicate slujirii celor mai săraci dintre săraci. Au trecut circa doi de discernământ şi de verificări înainte ca Maica Tereza să obţină permisiunea de a începe noua sa misiune. La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri de „Loreto” pentru a intra în lumea săracilor.

După un curs scurt cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta şi a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză. Începea fiecare zi cu Isus Euharistic şi ieşea pe stradă cu rozariul în mână, pentru a-l căuta şi a-l sluji pe El în cei care sunt „nedoriţi, neiubiţi, neîngrijiţi”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva dintre fostele ei eleve.

La 7 octombrie 1950, noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta. Apoi a urmat înfiinţarea altor ramuri: Fraţii Misionari ai Carităţii, Surorile contemplative, Fraţii contemplativi şi Părinţii Misionari ai Carităţii, şi mai târziu Colaboratorii Maicii Tereza şi Colaboratorii Bolnavi şi Suferinzi, şi ultima, Mişcarea Corpus Christi pentru Preoţi.

În timpul vieţii a primit numeroase distincţii, printre care Premiul indian Padmashri în 1962 şi Premiul Nobel pentru Pace în 1979. În timpul ultimilor ani de viaţă, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii. În 1997, surorile Maicii Tereza erau circa 4.000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume. În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, şi a făcut încă o călătorie în străinătate.

După ce l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată, s-a întors la Calcutta şi a petrecut ultimele săptămâni de viaţă primind vizitatori şi instruindu-le pe surorile ei. La 5 septembrie 1997, viaţa pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o distincţie.

După mai puţin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfinţenie şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare, iar la 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale. Ieri, Suveranul Pontif a ridicat-o la cinstea altarelor, proclamând-o fericită, şi stabilind ziua de 5 septembrie ca zi de comemorare a Maicii Tereza în calendarul Bisericii Catolice.