Familia, inima noii evanghelizări – 20 de ani de la Carta drepturilor familiei (II)

24.10.2003, Bucureşti (Catholica) - Continuăm prezentarea articolului cu acest titlu, semnat de pr. Claudiu Bărbuţ, de la Consiliul Pontifical pentru Familie, publicat în revista electronică Familia creştină, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de când Sfântul Scaun a promulgat, la 22 octombrie 1983, Carta drepturilor familiei.

După ce a vorbit despre dreptul la emigrare, părintele abordează o problemă strâns legată de aceasta, şi anume Abandonarea copiilor: „Problematica emigrării creează şi o dramă în interiorul familiei şi o mare problemă la nivel social. Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre orfani cu părinţi vii. Mulţi copii sunt `abandonaţi în casa` de părinţii lor obligaţi să muncească multe ore, şi educaţia lor este `delegata` televizorului. Mulţi copii răspund cu părăsirea casei părinteşti şi astfel fenomenul copiilor străzii este din ce în ce mai amplu şi mai complex.” Aceşti copii „trebuie să primească protecţie din partea societăţii”.

Ridicând Problema controlului natalităţii – respectul vieţii, pr. Bărbuţ arată că „Familia este cea în care viaţa umană trebuie să se simtă cel mai în siguranţă”. El deplânge faptul că, deşi în perioada comunistă exista o lege contra avortului, acest lucru „nu era fundamentat însă pe o doctrină sănătoasă despre om şi natura sa, ci era bazat pe o ideologie în care centrul era cu totul altceva decât binele omului văzut ca imagine a Creatorului”. De asemenea, pr. Claudiu denunţă faptul că unele organisme internaţionale „condiţionează ajutorul economic pentru dezvoltarea naţiunilor sărace, obligând astfel să se accepte programele de contracepţie, sterilizare sau avort”.

În partea a patra, părintele tratează problema antropologică, punând întrebarea „Omul este sau nu centru al progresului?” Citându-l din nou pe Cardinalul Klaus Kung, arată că „este necesară `o schimbare a mentalităţii în ceea ce priveşte viaţa, sentimentele şi iubirea`. Cardinalul Küng deplânge `absurda şi dăunătoarea eroticizare a societăţii` şi `bombardamentul continuu cu stimuli sexuali`, şi speră că se va realiza mai degrabă `o educaţie sexuală adecvată vârstei şi globala` pentru copii, care trebuie acordată `în primul rând de către părinţi`.”

„Omul de astăzi trebuie oare să se dea bătut în faţa unei culturi care, în timp ce pare că îl exaltă, îi fură demnitatea sa umană şi îl tratează ca pe un instrument sau un obiect, cu ajutorul conspirativ al atâtor parlamente şi cu presiunile şi ambiguităţile de orice tip? Astăzi, familia este văzută ca o negare a libertăţii, locul sclaviei femeii, iar vocaţia sa maternă ca o condamnare apăsătoare; copiii ca o povară grea, stabilitatea şi fidelitatea dragostei conjugale o himeră şi nu un bine fundamental pentru om şi societate. I se refuză familiei dimensiunea socială, capacitatea sa de a face fericiţi soţii şi copiii, umanizându-i.”, continuă părintele.

Soluţia pentru ieşirea din această situaţie, aşa după cum face apel Sfântul Părinte, este deschiderea omenirii către Cristos, care îi dezvăluie omului misterul său. Problema omului şi a vocaţiei sale poate fi înţeleasă şi explicată pe deplin recurgând la valorile „persoanei” şi „dăruirii”. Astfel, persoana omului „reprezintă singura creatură de pe pământ pe care Dumnezeu a iubit-o pentru ea însăşi”. „Noua fiinţă este destinată să exprime pe deplin umanitatea sa, `să se regăsească pe deplin` ca persoană. De fapt, familia este – mai mult decât orice altă realitate socială – ambientul în care omul poate trăi `pentru sine însuşi`”. Părintele denunţă din nou cultura utilitarismului care îl tratează pe om ca pe un obiect, şi anumite „programe culturale” moderne, care „se `joaca` cu slăbiciunile umane, făcându-l pe om mai slab şi mai lipsit de apărare”.

Omul trebuie să fie „principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale”, afirmă părintele, citându-l pe Sfântul Părinte. „Prin urmare, ordinea socială şi progresul trebuie totdeauna să lase să primeze binele persoanelor, deoarece ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor. Referitor la valoarea dăruirii de sine, Sfântul Părinte a subliniat importanţa faptului ca „logica dăruirii sincere”, fără de care căsătoria ar fi goală, să intre în viaţa bărbatului şi a femeii. Arătând că în căsătorie, dăruirea este, prin natura sa, deschisă vieţii, copilului în care se împlineşte binele comun al familiei, pr. Bărbuţ îl citează din nou pe Papa: „Contracepţia impune un limbaj obiectiv contradictoriu, adică acela de a nu se dărui celuilalt în mod total: se produce, astfel, nu numai refuzul pozitiv al deschiderii spre viaţă, ci chiar şi falsificarea adevărului intim al dragostei conjugale, chemată să se dăruiască în plenitudinea persoanei.”

În concluzie, părintele afirmă: „Familia, bazată pe căsătorie, şi fidelitatea majorităţii ca mărturie vie, va fi cel mai potrivit răspuns pentru cei care prevedeau dispariţia familiei într-o perspectivă a noilor proiecte culturale şi politice, care vedeau familia substituită cu alte modele şi alternative care alterează ţesutul sănătos al comuniunii conjugale. Evanghelia familiei trebuie să răsune în lumea întreagă şi trebuie să trezească acea uimire originară care, în zorile creaţiei, l-a făcut pe Adam să exclame în faţa Evei: `Este os din oasele mele şi carne din carnea mea` (Gn 2, 23).”