Robert Lazu în dialog cu Stratford Caldecott
21.08.2004, Timişoara (Catholica) - Catholica a difuzat astăzi abonaţilor o ediţie specială incluzând textul integral al interviului luat de Robert Lazu directorului european al Institutului G.K. Chesterton pentru Credinţă şi Cultură. Cei care nu sunt abonaţi pot citi interviul vizitând arhiva Catholica. Institutul G. K. Chesterton a fost fondat în SUA de pr. Ian Boyd CSB. Secţiunea europeană, ecumenică, a acestui Institut îl are ca director pe Stratford Caldecott. Reproducem doar câteva din întrebările şi răspunsurile interviului luat de Robert Lazu.
– Cum vedeţi situaţia actuală în Europa? Nu este oarecum ciudat că există, în Occident, atâtea organizaţii ca a dumneavoastră, în timp ce necredinţa, imoralitatea, anti-clericalismul, ateismul practic, expansiunea islamului, a new-age-ului etc. sunt fenomene tot mai răspândite?
– Ei bine, acesta este un subiect la care vreau să mă refer. Raţiunea pentru care sunt atâtea organizaţii ca a noastră în Vest este că aici e nevoie de ele, aici e locul unde am început să devenim conştienţi de criza culturală care afectează Creştinismul. Criza nu este datorată unui vid de spiritualitate sau chiar de moralitate. Oamenii vor încă ceva spiritual în vieţile lor, dar ei tind să caute aşa ceva în afara Bisericii. Ei încă vor un cadru moral, dar ei nu iau în serios Biserica ca şi învăţător întru morală, parţial (trebuie să spunem) şi datorită decăderii multor membri ai ei. Criza Bisericii se va înrăutăţi în Europa înainte ca ea să se amelioreze. Dar ea SE VA AMELIORA, chiar şi numai datorită faptului că alternativele se vor arăta mai rele, mai puţin satisfăcătoare. În fond, doar Cristos are cuvintele vieţii veşnice. Unde altundeva ne-am putea duce?
– Domnule Startford Caldecott, aş dori să discutăm acum, în cea de-a doua parte a dialogului nostru, despre cum vedeţi dumneavoastră evanghelizarea culturii într-o ţară aflată sub pragul sărăciei – aşa cum e România. Practic, aici aproape nimeni nu sprijină cultura, care e privită în genere ca fiind inutilă. Ce contra-argumente aţi aduce într-un asemenea context în sprijinul culturii?
– Presupun că pentru cineva care-şi cheltuieşte toată energia încercând, pur şi simplu, să supravieţuiască, este greu să vorbească şi chiar să se gândească la „cultură”. Dar nu putem scăpa de ea. Chiar şi cei mai săraci oameni dintre cei săraci au o cultură: la nivelul cel mai de jos este chiar modul în care-şi trăiesc vieţile, respectul pe care-l au unii pentru alţii, poveştile pe care şi le spun, politeţea cu care se salută pe stradă. Este deci o iluzie să gândim că numai „economia” este importantă, iar cultura ar fi doar ceea ce oamenii bogaţi fac în timpul lor liber. Chiar economia însăşi este o expresie a culturii! Iar noi nu ne angajăm în activităţi economice doar de dragul lor: facem aceasta cu dorinţa de a fi capabili să susţinem şi să ne construim propriul drum în viaţă. Multe dintre căile noastre transformă lumea din jur, – cântecele pe care le cântăm, rugăciunile pe care le oferim, familiile pe care le creem – , acestea sunt lucrurile care fac vieţile noastre demne de a fi trăite. Aceasta este cultură.
– Voi insista asupra subiectului deschis în ultima întrebare spre a contura o soluţie cât mai concretă: deci cum aţi vedea dumneavoastră, de la distanţă, o strategie bună pentru un loc unde efectiv aproape nimeni nu vrea să aloce resurse (bani, timp etc.) pentru aşa ceva? De fapt, la ce este bună cultura pentru nişte oameni săraci?
– Cum am spus deja, oamenii săraci au o cultură, fie că o ştiu fie că nu. Iar Creştinismul, cu respectul său pentru persoană şi pentru familie, este cel mai bun aliat al acestei culturi. Dar creştinii nu au nevoie de bani pentru a susţine sau pentru a face cultură. Nu avem nevoie de Guvern pentru asta. Poate câteodată este o problemă în fostele ţări socialiste faptul că oamenii gândesc că trebuie să aştepte ca totul să fie făcut de Guvern. (O problemă similară există în capitalism, unde tindem să aşteptăm ca totul să fie făcut de cei bogaţi!) Concret, ne putem aduna împreună pe baza prieteniei spre a atinge un ţel măreţ, chiar dacă nu avem resurse. Decizia de a munci împreună, de a petrece timp împreună, de a colabora într-un anume fel e întotdeauna un început pentru o iniţiativă culturală. Poate că aceasta este o bună cale pentru a începe: întâlnirea câtorva prieteni şi acordul de a petrece câtva timp împreună, împărtăşindu-şi competenţele, ideile, creativitatea. A fi împreună, în primul rând, pentru a se ruga.
– Dacă un grup de catolici dintr-o ţară estică ne-catolică – să zicem Bulgaria sau România – v-ar cere sa înfiinţaţi o filială a Institutului Chesterton pentru Credinţă şi Cultură în ţara respectivă, ar fi posibil aşa ceva?
– Cu siguranţă că aşa ceva ar fi binevenit! Pentru asta ar fi nevoie de un mic grup de persoane interesate din acea ţară, capabile să dăruiască săptămânal timp spre a lucra împreună la acest proiect. Dacă vor dori un anumit sprijin, mă aştept ca Institutul nostru Chesterton pentru Credinţă şi Cultură să poată oferi ajutor sponsorizând la un moment dat o conferinţă în ţara respectivă – ca cea pe care o vom avea în Lituania în acest an, şi, probabil, în Polonia ceva mai târziu. Asta va putea să-i încurajeze şi pe alţii să se adune împreună în jurul acestui proiect. Dar orice „filială” (cum i-aţi spus) care ar fi înfiinţată trebuie să devină autonomă, deoarece Institutul nostru nu are resursele necesare spre a pune în mişcare lucrurile la o asemenea distanţă, în Europa Centrală. Mai corect decât la o filială a Institutului nostru, putem să ne gândim la o instituţie afiliată.
Nu de mult, un preot din Noua Zeelandă a petrecut ceva timp cu noi la Oxford căutând posibilităţi de a porni un centru cultural creştin în ţara sa. Nu intenţiona să creeze o filială a Institutului nostru, însă am schimbat idei şi am învăţat unii de la alţii. Asemenea iniţiative vor avea succes numai dacă ele răspund unor nevoi precise, rezultate din situaţiile culturale din fiecare ţară – de aceea ele trebuiesc întotdeauna dezvoltate de cineva care face parte din acel context.
– Stimate domnule Stratford Caldecott, vă rog să transmiteţi în numele dumneavoastră personal dar şi al idealurilor pe care le reprezentaţi, un mesaj credincioşilor catolici din România.
– Tot ceea ce pot transmite este ecoul a ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a spus în numeroase ocazii, multor oameni, care se află cuprinşi în acest „spiritual commonwealth” care este Europa. Respectaţi-vă propria voastră cultură, în special urmând acele căi pe care sfinţii din ţara voastră le-au deschis arătându-vă cum trebuie trăită Evanghelia. Judecaţi lumea modernă în lumina Revelaţiei lui Cristos. Fiţi deschişi spre ceea ce este nou, fiţi creativi căutând o expresie contemporană a credinţei voastre, fiţi prieteni cu alţi creştini şi membri ai altor credinţe. Fiţi pregătiţi să învăţaţi de la alţii, dar nu încetaţi să ascultaţi Cuvântul în rugăciune, fiind întotdeauna credincioşi faţă de întreaga tradiţie care ne provine de la apostoli.
