Interviu: „Un gest ilicit şi imoral” (I)

21.01.2005, Iaşi (Catholica) - Cazul Adrianei Iliescu, mamă la 67 de ani a unui copil apărut prin fertilizare in vitro, este deja bine cunoscut publicului român, şi nu numai. Au existat numeroase reacţii, pro şi contra unui astfel de gest. Catholica a stat de vorbă cu PS Aurel Percă, Episcopul auxiliar al Diecezei de Iaşi, licenţiat în teologie morală la Roma, la Academia Alfonsiană, pentru a afla un punct de vedere catolic asupra problemei în discuţie. Interviul va fi oferit în două părţi, astăzi prima parte.

– Preasfinţite Aurel, conform învăţăturii Bisericii Catolice, care sunt principalele probleme pe care le ridică gestul Adrianei Iliescu în particular, recurgerea la fertilizare in vitro la o vârstă înaintată în special?

– Problemele pe care le ridică recentul caz de naştere a unui copil la o vârstă înaintată, dincolo de limita biologică normală sunt multiple. Situaţia este şi mai complicată, deoarece pentru naşterea acestui copil s-a recurs la fecundarea artificială (numită „in vitro”) şi deoarece acest caz se asimilează maternităţii „surogat”, întrucât embrionul rezultat în fecundarea artificială nu poartă nimic din fiinţa acestei doamne, ci a fost primit în sânul ei pentru gestaţie (fecundare heterologă). Acest act are un caracter ilicit şi imoral.

– De ce fecundarea artificială este considerată ilicită şi imorală?

– Recurgerea la fecundarea artificială (oricare ar fi modul cum se realizează) este absolut imorală şi prin urmare nepermisă. Motivele iliceităţii morale a fecundării in vitro sunt următoarele: este contrară semnificaţiei unitive şi semnificaţiei de procreaţie a actului conjugal; este o manipulare a sexualităţii genitale; disocierea dintre semnificaţia unitivă şi procreativă a actului conjugal; se împotriveşte şi unui aspect religios: identitatea persoanei definită de Dumnezeu care creează după chipul şi asemănarea Sa, astfel „adevărul” iubirii conjugale rodnice este constituit de „misterul” lui Dumnezeu Iubire şi Viaţă, Creator şi Tată.

Modalitatea şi tehnicile care provoacă o disociere a soţilor prin intervenţia unei persoane străine de cuplu (donare de spermă sau de ovocit, împrumut de uter) sunt absolut nepermise şi prin urmare considerate ca fiind imorale. Aceste tehnici (inseminare şi fecundare artificială heterologe) lezează dreptul copilului de a se naşte dintr-un tată şi dintr-o mamă pe care să-i cunoască şi care să fie legaţi de el prin căsătorie. Ele trădează „dreptul exclusiv al soţilor de a nu deveni tată şi mană decât unul prin celălalt (Cf. CBC 2376; Donum vitae). În plus, această practică aşează viaţa şi identitatea embrionului în puterea medicilor şi biologilor şi instaurează o dominaţie a tehnicii asupra originii şi destinului persoanei umane. O asemenea relaţie de dominare este prin sine contrară demnităţii şi egalităţii care trebuie să fie comune părinţilor şi copiilor (CBC 2377).

– Practic Adriana Iliescu a dorit să aibă un copil, şi a primit ce a vrut – prin intermediul tehnologiei. Se poate vorbi despre un drept de a avea un copil?

– Copilul este un dar şi nu un produs şi nici un drept. Viaţa embrionului nu poate fi preţul plătit pentru simpla dorinţă a cuiva de a avea un copil „cu orice preţ”. Copilul este conceput, zămislit, nu produs; el este o persoană care este primită, nu un obiect care este comandat. În fecundarea artificială copilul este „comandat„, este „fabricat„. Ca „produs” trebuie să satisfacă exigenţele celui care l-a „comandat”. Procreaţia este astfel degradată la nivel de „re-producere„; din acţiune umană tinde să se transforme în operaţie tehnică. Are loc o depersonalizare a actului procreator care devine un proces tehnologic, făcând fiinţa umană proprietate al celui care este în măsură să-l genereze în laborator.

Demnitatea copilului cere, în schimb, ca el să nu fie voit nici conceput ca un produs al unei intervenţii de tehnici medicale şi biologice, făcând astfel să depindă existenţa sa de condiţii de eficienţă tehnică care se măsoară după parametrii de control şi de dominare. Generarea unei persoane este un eveniment unitar în care dimensiunea spirituală este legată intrinsec de cea biologică; a genera un copil, a zămisli un copil, înseamnă „a crea” şi „a primi” o persoană, trup şi suflet.

Actul conjugal prin care soţii îşi manifestă reciproc dăruirea de sine, exprimă simultan deschiderea către darul vieţii: un act inseparabil corporal şi spiritual. Tocmai în trupul lor şi prin intermediul trupului lor soţii efectuează actul căsătoriei şi pot deveni tată şi mamă. Pentru a respecta limbajul corpurilor şi generozitatea lor naturală, unirea conjugală trebuie să se producă în respectul procreării, iar procrearea unei persoane trebuie să fie rodul şi finalitatea iubirii sponsale.