Interviu: Iertarea înseamnă o iubire mereu mai mare

18.02.2005, Bucureşti (Catholica) - „Cel mai mare păcat al lumii de astăzi e faptul că oamenii au început să piardă simţul păcatului”. Aceste cuvinte le rostea Papa Pius al XII-lea în anul 1946. Cuvintele, actuale şi astăzi, deschid un interviu publicat în „Actualitatea creştină”, solicitat pr. Tarcisio Favaro, călugăr carmelitan. Interviul a apărut şi pe situl ARCB.ro, iar noi îl reproducem în continuare.

– Convingerea creştină este că cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla omului este păcatul. De ce credeţi că omul contemporan, botezat fiind, nu mai percepe păcatul ca pe ceva dăunător care-l poate transforma în sclavul propriilor pofte: sclav al mândriei, al banului, al egoismului, etc.?

– Astăzi, cultura nu tinde chiar atât de mult să-l nege pe Dumnezeu sau să trăiască ca şi cum El nu ar exista (cu consecinţa negării păcatului şi a perceperii lui ca pe o afirmare pozitivă de sine însuşi, sau ca pe un lucru de care să nu ţină cont). Sau, mai bine spus, aceste curente de gândire continuă să existe aşa cum continuă şi influenţa lor asupra modului de a gândi şi de a acţiona al oamenilor. Putem spune însă că astăzi se derulează un alt anotimp al culturii pe care-l putem denumi narcisist. Important este ca omul să se simtă bine, asta este tot ce contează. În centrul a toate se află bunăstarea omului. Pentru atingerea acestui scop nu strică nici prezenţa divină. De ce să-l negi pe Dumnezeu când şi El poate să ajute omul să se simtă bine? Dumnezeu nu strică, chiar dacă nu contează care Dumnezeu! Merge bine şi cel creştin, dar într-un mod nuanţat. Apoi e necesar şi puţin din atmosfera Orientului (tehnici budiste, Zen), puţină psihologie, câteva ritualuri, puţină rugăciune, multe reguli şi tehnici de concentrare, un pic de dietă naturistă. Şi totul cu un singur scop: omul trebuie să se simtă bine, în armonie cu sine însuşi şi cu universul. Şi dacă Dumnezeu sau religia – oricare ar fi ea – servesc acestui scop, de ce să fie negate? Acesta este noul climat cultural care are ca ideal nu negarea lui Dumnezeu sau indiferenţa, ci starea de bine a omului (buna dispoziţie), bunăstarea lui. Omul contemporan nu mai suferă de orgoliu sau de mândrie, ci de narcisism.

– Atunci când omul suferă sau trece prin momente dificile, îşi aminteşte de Dumnezeu şi ceva din interiorul său trage semnalul de alarmă. Cum explicaţi această atitudine?

– Nu neg că în perioadele de criză omul simte nevoia să se întoarcă la Dumnezeu şi la Biserică, la sacramentul spovezii în special. Ceea ce-l motivează este teama. Chiar şi acesta este un sentiment uman demn de luat în seamă şi de respectat, care poate să se maturizeze prin sublinierea micimii şi a limitelor omului. Cu siguranţă că, dacă omul se opreşte în faţa fricii ca atare, va căuta doar mijloacele pentru a se linişti, pentru a se încuraja, şi printre aceste mijloace este şi spovada. Nu e un lucru tocmai bun să legăm teama (ca şi suferinţa, şi tragediile) de atenţia mai mare sau mai mică care se acordă credinţei. În acest sens s-ar putea spune: cu cât este mai multă suferinţă şi teamă, cu atât este mai mare credinţa.

Ştim că Apostolul Ioan spune: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1In4,18). Frica este o cale, dar e plină de ambiguităţi. În fond, nu este vorba despre constrângerea la care duce teama, ci despre farmecul binelui şi al iubirii, al iertării. Farmecul adevărului şi al binelui este lucrul cel mai bun şi mult mai atractiv decât osteneala pe care o produce frica.

– Credeţi că, dacă oamenii ar conştientiza că prin păcat îl întristează pe Dumnezeu şi îşi fac rău şi lor înşişi, ar încerca să-şi schimbe comportamentul sau ar recurge mai des la sacramentul spovezii?

– Dumnezeu este Tată şi prin sacramentul spovezii ne arată cât de mult ţine la noi. Iertarea este numele iubirii Sale faţă de noi, iubire pe care noi o cunoaştem. Pentru că noi păcătuim, avem nevoie de o iubire care să fie mereu la dispoziţie şi care să ne reînnoiască, care să ne dea speranţa, să ne redea demnitatea, în ciuda tuturor greşelilor noastre. Iertarea, de fapt, asta înseamnă: o iubire mereu mai mare, care nu se epuizează niciodată. Noi mergem la confesional pentru a ni se spune că iubirea lui Dumnezeu faţă de noi este mai mare decât răul pe care noi l-am făcut. Acest sacrament ne face să întâlnim iubirea cea mai mare cu care noi am fost vreodată iubiţi. Şi acest moment – iubirea care devine iertare în sacramentul spovezii – este pacea noastră.

– Iertarea sacramentală este o nouă creaţie, o nouă naştere, o transformare interioară. Faptul că trăieşte într-o societate secularizată îl poate face pe om să refuze darul gratuit al iubirii lui Dumnezeu?

– Această societate în care trăim este aşa cum este. Din fericire şi din nefericire, ne este dat să trăim în acest timp şi în această societate, căreia trebuie să-i facem faţă cu responsabilitate. Fără să ne lamentăm că ea este aşa cum este. Această atitudine ar fi timp pierdut şi timp furat mărturiei pe care trebuie să o dăm despre Dumnezeu. Mai mult, îl prezintă pe creştin într-o atitudine negativă şi antipatică. Dar exact în această lume, atât de zgomotoasă, confuză şi iresponsabilă, strălucesc cu mai multă intensitate frumuseţea şi adevărul Spovezii. A-i cere iertare lui Dumnezeu, dar şi oamenilor, poartă mereu cu sine o frumuseţe dezarmantă. Este suficient să-i privim pe copii atunci când greşesc şi îşi cer iertare. Este suficient să-i privim pe copii şi pe părinţii lor în astfel de situaţii! Ce s-ar întâmpla dacă noi am trăi toate acestea, şi chiar mai mult, cu Dumnezeu?