Interviul acordat de Papa televiziunii poloneze

17.10.2005, Vatican (Catholica) - În cele ce urmează redăm textul interviului oferit de Papa Benedict al XVI-lea televiziunii de stat poloneze (TVP) cu ocazia Zilei Papei, celebrată în Polonia la 16 octombrie. Interviul, luat de pr. Andrzej Majewski, şeful programului catolic al TVP, a fost înregistrat în Palatul Apostolic din Castelgandolfo şi transmis în Polonia ieri. De la ora 8.30PM, textul a fost făcut public pe situl Radio Vatican, tradus în diferite limbi.

– Vă mulţumesc, Sfinte Părinte, pentru că ne oferiţi acest scurt interviu cu ocazia Zilei Papei, care se celebrează în Polonia. La 16 octombrie 1978, Cardinalul Karol Wojtyla devenea Papă, şi din acea zi Papa Ioan Paul al II-lea, mai bine de 26 de ani, ca Succesor al Sf. Petru, cum sunteţi Dvs acum, a condus Biserica împreună cu Episcopii şi Cardinalii. Între Cardinali aţi fost şi Dvs prezent, bucurându-vă de aprecierea şi stima predecesorului: o persoană despre care Papa Ioan Paul al II-lea a scris în cartea sa `Ridicaţi-vă, să mergem` – şi citez: `Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru prezenţa şi ajutorul primit de la Cardinalul Ratzinger. Este un prieten dovedit.` Sfinte Părinte, cum a început această prietenie şi când l-aţi întâlnit pe Cardinal Karol Wojtyla?

– L-am întâlnit personal în timpul celor două pre-Conclave şi Conclave din 1978. Desigur că auzisem de Cardinalul Wojtyla, în special în contextul corespondenţei dintre Episcopii polonezi şi germani, din 1965. Cardinalii germani mi-au spus despre marile merite şi despre contribuţia Cardinalul de Cracovia, care a fost sufletul acestei istorice corespondenţe. Am auzit de asemenea de la prietenii de la universitate despre statura sa ca filozof şi gânditor. Dar, după cum am spus, prima întâlnire personală a avut loc în Conclavul din 1978. Mi-a plăcut de el de la început şi, mulţumesc lui Dumnezeu, fără vreun merit al meu, am devenit imediat prieteni. Îi sunt recunoscător pentru încrederea pe care mi-a arătat-o. Înainte de toate, privindu-l rugându-se am înţeles că este un om al lui Dumnezeu. Aceasta a fost prima mea impresie: un om care trăieşte cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Cu diverse ocazii el s-a adresat acestor întâlniri pre-Conclav ale Cardinalilor, având astfel ocazia de a mă convinge de statura sa de gânditor. Fără a folosi cuvinte mari, el a creat între noi o relaţie caldă şi imediat după alegerea sa ca Papă m-a chemat la Roma de câteva ori pentru discuţii, iar în final m-a numit prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

– Deci această numire şi convocare la Roma nu a venit ca o surpriză?

– A fost dificil pentru mine, deoarece când am fost Episcop de Munchen, prin consacrarea solemnă din Catedrala din Munchen, mi-am asumat sarcini privind această Dieceză, aproape ca într-o căsătorie. Am simţit astfel că părăsesc Dieceza. Existau câteva probleme dificile nerezolvate şi nu doream să părăsesc în această stare Dieceza. Am discutat toate acestea cu Sfântul Părinte, care a fost direct cu mine şi s-a comportat ca un adevărat tată. Mi-a dat timp să reflectez şi mi-a spus că vrea şi el să reflecteze. La final m-a convins că aceasta era voia lui Dumnezeu. Astfel am putut să accept această chemare şi această mare responsabilitate, care nu era uşoară şi care era peste puterile mele. Dar încredinţându-mă bunăvoinţei paterne a Papei şi călăuzirii Duhului Sfânt, am putut spune da.

– Această experienţă a durat peste 20 de ani…

– Da, am sosit în februarie 1982 şi am fost în această funcţie până la moartea Papei în 2005.

– În opinia Dvs, care sunt cele mai semnificative momente din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea?

– Putem să vedem pontificatul din două perspective: una `ad extra` – spre lume – şi alta `ad intra` – înspre Biserică. Cu privire la lume, mi se pare că prin discursuri, prin persoana sa, prin prezenţa sa, prin capacitatea sa de a convinge, Sfântul Părinte a creat o nouă sensibilitate faţă de valorile morale, faţă de importanţa religiei în lume. Aceasta a creat o nouă deschidere, o nouă acceptare a religiei şi a nevoii de dimensiune religioasă în om. Înainte de toate, însăşi importanţa Episcopului Romei a crescut imens. În ciuda diferenţelor şi în ciuda ne-recunoaşterii Succesorului lui Petru, toţi creştinii l-au recunoscut ca purtător de cuvânt al creştinătăţii. Nimeni altul în lume, la nivel internaţional, nu poate să vorbească aşa în numele creştinismului şi să dea voce şi forţă realităţii creştine în lume. El a fost purtătorul de cuvânt al marilor valori ale umanităţii şi pentru ne-creştini, şi pentru celelalte religii. A reuşit să creeze un climat de dialog între marile religii şi un simţ al responsabilităţii comune pe care o avem pentru lume. A subliniat faptul că violenţa şi religia sunt incompatibile şi că trebuie să căutăm calea spre pace împreună, asumându-ne responsabilitatea comună pentru omenire.

În ceea ce priveşte Biserica, aş spune în primul rând că el a ştiut cum să infuzeze tinerilor entuziasm relativ la Cristos. Este ceva nou, dacă ne gândim la tinerii anilor `60 şi `70. Acest tineret a devenit entuziast faţă de Cristos şi faţă de Biserică şi faţă de valorile dificile. Au fost personalitatea şi carisma sa cele care l-au ajutat să mobilizeze tinerii lumii pentru cauza lui Dumnezeu şi pentru iubirea lui Cristos. În Biserică el a creat o nouă iubire pentru Euharistie. Suntem încă în Anul Euharistiei, convocat de el cu atâta iubire. A creat o nouă conştientizare a măreţiei Divinei Îndurări şi a aprofundat devoţiunea pentru Fecioara Maria. Astfel ne-a condus spre o interiorizare a credinţei şi, în acelaşi timp, spre o mai mare eficienţă. Desigur trebuie să amintim contribuţia sa esenţială la marile schimbări din 1989, adică de contribuţia sa la colapsul comunismului.

– În cursul întâlnirilor şi discuţiilor Dvs personale cu Papa Ioan Paul al II-lea, ce v-a impresionat cel mai mult? Ne puteţi spune câte ceva despre ultimele întâlniri, poate din acest an?

– Da. Am avut două întâlniri cu el la sfârşit: una a avut loc la Spitalul Gemelli, prin 5 sau 6 februarie; a doua a fost în ziua dinainte de a muri, în camera sa. În timpul primei întâlniri Papa era vizibil suferind dar perfect lucid şi foarte conştient. M-am dus la el pentru că avem nevoie de nişte decizii de-ale sale. Deşi suferea puternic, Sfântul Părinte m-a urmărit cu atenţie. Mi-a comunicat deciziile sale în câteva cuvinte şi mi-a dat binecuvântarea sa. M-a salut în germană şi mi-a confirmat încrederea şi prietenia ce mi-o poartă. Am fost foarte impresionat să văd cum suferă în uniune cu suferinţele Domnului, şi cum duce aceste suferinţe cu Domnul şi pentru Domnul. Am mai remarcat pacea sa interioară. A doua întâlnire a fost înainte de a muri: se vedea că suferă mult, şi era înconjurat de medici şi prieteni. Era încă lucid şi mi-a dat binecuvântarea sa. Nu putea vorbi prea mult. Răbdarea pe care mi-a arătat-o în acest moment de suferinţă a fost o lecţie importantă pentru mine: să văd cum se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu, cum se abandonează voinţei lui Dumnezeu. În ciuda durerii, a fost liniştit, deoarece era în mâinile Iubirii divine.

– Sfinte Părinte, adesea în discursurile Dvs evocaţi figura Papei Ioan Paul al II-lea şi spuneţi despre el că a fost un mare Papă, un venerat predecesor. Ne amintim cuvintele pe care le-aţi rostit la Liturghia din 20 aprilie, cuvinte dedicate tocmai Papei Ioan Paul al II-lea. Dvs, Sfintei Părinte, aţi spus, şi citez: `Am impresia că simt mâna lui puternică cum o strânge pe a mea; am impresia că văd ochii lui surâzători şi că aud cuvintele lui, adresate în acest moment mie în mod deosebit: Nu te teme!` Sfinte Părinte, la final o întrebare foarte personală: continuaţi să simţiţi prezenţa Papei Ioan Paul al II-lea, şi dacă da, cum?

– Desigur. Voi începe răspunzând primei părţi a întrebării Dvs. Iniţial, vorbind despre moştenirea Papei, am uitat să menţionez numeroasele documente pe care ni le-a lăsat – 14 enciclice, numeroase scrisori pastorale şi altele. Toate reprezintă un patrimoniu care nu a fost încă asimilat de Biserică, Misiunea mea personală nu este să dau noi documente, ci să mă asigur că aceste documente sunt asimilate, deoarece ele reprezintă un bogat tezaur, reprezintă interpretarea autentică a Conciliul Vatican II. Ştim că Papa a fost un om al Conciliului, că el a interiorizat spiritul şi cuvântul Conciliului. Prin aceste scrieri, el ne ajută să înţelegem ce a vrut Conciliu şi ce nu a vrut. Ne ajută să fim Biserica timpurilor noastre şi Biserica viitorului. Acum, legat de a doua parte a întrebării. Papa este întotdeauna aproape de mine prin scrierile sale: îl aud şi îl văd vorbindu-mi, astfel că pot să menţin un dialog continuu cu el. Îmi vorbeşte mereu prin scrierile sale. Cunosc chiar originea unora dintre texte. Îmi amintesc discuţiile pe care le-am avut despre unele din ele. Pot deci să continui discuţiile cu Sfântul Părinte. Apropierea sa o simt nu doar în cuvinte şi texte, deoarece în spatele lor îl aud chiar pe Papa. Un om care merge la Domnul nu dispare: cred că cineva care merge la Domnul vine şi mai aproape de noi şi îl simt aproape de mine şi mă simt aproape de Domnul. Sunt lângă Papa şi acum el mă ajută să fiu lângă Domnul, şi încerc să intru în această atmosferă de rugăciune, de iubire pentru Domnul, pentru Fecioara Maria şi mă încredinţez rugăciunilor lui. Există deci un dialog permanent şi suntem aproape unul de altul într-un mod nou, într-un mod foarte profund.

– Sfinte Părinte, acum vă aşteptăm să veniţi în Polonia. Mulţi întreabă când vine Papa în Polonia?

– Da, dacă şi Domnul vrea şi dacă programul îmi va permite, am intenţia să vin în Polonia. Am vorbit cu Mons. Dziwisz despre dată şi mi s-a spus că în iunie 2006 ar fi cel mai bine. Desigur, totul trebuie încă organizat cu diferite instituţii. Este devreme încă, dar probabil că în luna iunie a anul viitor, cu voia Domnului, aş putea veni în Polonia.

– Sfinte Părinte, în numele tuturor telespectatorilor noştri, vă mulţumim pentru acest interviu.