Fiţi aproape de cei care trec prin momente de Ghetsemani

17.03.2006, Vatican (Catholica) - În prezenţa Sfântului Părinte, pr. Raniero Cantalamessa a susţinut astăzi prima predică de Postul mare, despre rugăciunea lui Isus în Ghetsemani, aflăm de la Radio Vatican. Următoarele două predici de post vor avea loc vineri, 31 martie, şi vineri, 7 aprilie, toate trei fiind grupate în jurul temei „Amintindu-ne de fericita pătimire”, inspirată din Rugăciunea Euharistică I (Canonul Roman).

„Să ne oprim o clipă alături de Isus în Ghetsemani şi pe Calvar, ca să ajungem pregătiţi la sărbătoarea Paştelui” – aceasta este intenţia predicatorului Casei Pontificale, care a subliniat că pătimirea şi moartea lui Isus este partea cea mai importantă a Evangheliei, dar şi cea mai puţin valorificată în timpul anului liturgic. Fiind citită numai în săptămâna mare, meditarea şi comentarea ei este, într-adevăr, aproape imposibilă datorită duratei riturilor sacre. Dar în acest fel, mulţi creştini ajung la capătul drumului lor pământesc fără să fi „urcat” niciodată pe Calvar. „Nucleul originar în jurul căruia s-a desfăşurat întreaga scenă din Ghetsemani”, a afirmat predicatorul, „pare să fie rugăciunea lui Isus”. Gesturile sale sunt tipice unei persoane care se zbate într-o angoasă mortală: „Isus este singur, având în faţă perspectiva unei dureri copleşitoare care stă să se abată asupra lui. `Ceasul` aşteptat şi temut al confruntării finale cu puterile răului, ale marii încercări, acum a sosit. Dar cauza angoasei sale este mult mai profundă: el se simte apăsat de tot răul şi de mizeria lumii. Nu a comis el acest rău, dar e totuna, pentru că şi l-a luat de bună voie asupra sa”.

Biblia, a continuat predicatorul Casei Pontificale, prezintă şi un alt caz de luptă în rugăciune, cel al patriarhului Iacob. Două situaţii elocvente prin confruntarea lor. Iacob „luptă pentru a-l supune voinţei proprii pe Dumnezeu; Isus luptă pentru a supune lui Dumnezeu voinţa umană. Combate, pentru că „sufletul este plin de avânt, dar trupul este slab” (Mc 14,38): „Este normal să ne întrebăm: cu cine ne asemănăm noi, când ne rugăm în încercare? Semănăm cu Iacob, cu omul din Vechiul Testament, când, în rugăciune, ne zbatem pentru a-l face pe Dumnezeu să-şi schimbe hotărârea, mai mult decât pentru a ne schimba noi înşine şi să acceptăm voinţa Sa; luptăm pentru ca El să ne elibereze de o cruce, mai mult decât pentru a fi în măsură să o ducem împreună cu El. Ne asemănăm lui Isus, în schimb, dacă, în pofida gemetelor şi a sudorii de sânge, căutăm să ne abandonăm voinţei Tatălui”. Uneori, a continuat pr. Cantalamessa, „dacă stăruim în acest fel de rugăciune, se întâmplă un lucru ciudat, pe care-i bine să-l cunoaştem pentru a nu rata o ocazie preţioasă. Se inversează părţile: Dumnezeu devine cel care se roagă, iar tu cel care este rugat. Ai început să te rogi, ca să ceri ceva lui Dumnezeu şi, o dată în rugăciune, îţi dai seama că, încet, încet, este El, Dumnezeu, cel care îşi întinde mâinile spre tine, cerându-ţi ceva”.

Inversiunea părţilor cea mai sublimă s-a verificat în Isus care se roagă în Grădina Ghetsemani. El cere Tatălui în rugăciune să-i îndepărteze potirul, iar Tatăl îi cere Lui să-l bea pentru mântuirea lumii. Isus, aşadar, îşi dăruieşte nu una ci toate picăturile sângelui său, şi Tatăl îl răsplăteşte constituindu-l Domn şi în firea sa omenească, astfel încât „o singură picătură din acel sânge, acum este de ajuns să mântuiască lumea întreagă”. Viaţa pământească este presărată cu nenumărate nopţi de Ghetsemani. Cauzele pot fi multe şi diferite. În aceste momente, a îndemnat predicatorul, Isus ne învaţă că trebuie să ne îndreptăm spre Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. „Uneori”, a spus pr. Cantalamessa, citându-l pe filozoful Kirkegaard, „invenţia fanteziei omeneşti poate fi suficientă în găsirea unei posibilităţi de ieşire; dar în cele din urmă, adică atunci când e vorba de credinţă, te ajută doar aceasta: că pentru Dumnezeu, toate sunt cu putinţă”.

„Dumnezeu, nota deja Sf. Augustin, ascultă chiar şi atunci când… nu ascultă, când nu obţinem ceea ce îi cerem. Însăşi întârzierea sa de a ne asculta, este deja o ascultare, pentru ca să ne poată dărui mai mult decât ceea ce i-am cerut. Dacă, cu toate acestea, vom continua să ne rugăm, e semn că ne dă deja harul său”. Şi rugăciunea „Tatăl nostru” este, întocmai, cea care ne uneşte cu Isus în ceasul încercării. „Cuvântul Ghetsemani a devenit de atunci simbolul oricărei suferinţe morale. Isus, în acel moment, încă nu suferise nici o durere fizică; durerea lui este numai de ordin lăuntric”. Lumea este foarte sensibilă astăzi la suferinţa trupească, este mişcată cu mare uşurinţă de aceasta; dar este mult mai puţin sensibilă pentru suferinţa morală, pe care uneori o ia în râs. Dumnezeu, în schimb, ia foarte mult în serios durerea inimii, şi la fel ar trebui să facem şi noi.

„Câte locuri `Ghetsemani` sunt ascunse în lume! Poate chiar sub acoperişul nostru, dincolo de uşa vecinului, sau la masa de lucru de lângă noi! Nouă ne revine să descoperim unul din aceste Ghetsemani, în Postul mare, şi să fim aproapele celui pe care-l găsim acolo. Fie ca Isus să nu trebuiască să spună în aceste mădulare ale sale: `Aşteptam compasiune, dar în zadar; mângâietori, dar n-am găsit nici unu!` (Ps 68, 21), ci dimpotrivă, să ne facă să auzim în inimi cuvântul care răsplăteşte toate: `Mie mi-aţi făcut!` (Mt 25, 40)”.