Adevăratul păstor: îşi dă viaţa pentru oi; le cunoaşte; stă în serviciul unităţii

07.05.2006, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a consacrat astăzi 15 preoţi, cinci de la Seminarul Roman, şapte de la Colegiul diecezan Redemptoris Mater din Roma, unul de la Colegiu Capranica, precum şi doi fraţi din Ordinul Carmelitanilor Desculţi. Din cei 15, 12 sunt italieni, iar trei s-au născut în Israel, Honduras şi Polonia. În predică, Sfântul Părinte, pornind de la Evanghelie, a spus: „Domnul ne spune trei lucruri despre adevăratul păstor: el îşi dă viaţa pentru oi; le cunoaşte şi ele îl cunosc; stă în serviciul unităţii”. Predica integrală, în traducerea Radio Vatican, este publicată pe Catholica.ro la secţiunea documente. În continuare prezentăm fragmente ce ilustrează cele „trei lucruri” evidenţiate de Papa.

„Să privim acum mai îndeaproape cele trei afirmaţii fundamentale ale lui Isus despre bunul păstor. Prima, care străbate cu mare forţă întreg discursul despre păstori, spune: păstorul îşi dă viaţa pentru oi. Misterul Crucii stă în centrul slujirii lui Isus ca păstor; este adevăratul mare serviciu pe care El ni-l face nouă tuturor. El se dăruieşte pe sine. De aceea, pe bună dreptate, în centrul vieţii sacerdotale stă Preasfânta Euharistie, în care jertfa lui Isus pe cruce rămâne continuu prezentă în mijlocul nostru. Pornind de la aceasta învăţăm şi ceea ce înseamnă a celebra Euharistia aşa cum se cuvine: este o întâlnire cu Domnul care pentru noi se leapădă de slava sa divină, se lasă umilit până la moartea pe cruce şi astfel se dăruieşte nouă tuturor. Este foarte importantă pentru preot Euharistia zilnică, în care se expune din nou acestui mister; se pune din nou pe sine în mâinile lui Dumnezeu trăind în acelaşi timp bucuria de a şti că El este prezent, mă primeşte, mă ridică mereu şi mă poartă. Euharistia trebuie să devină pentru noi o şcoală a vieţii, în care învăţăm să ne dăruim viaţa. Viaţa nu se dăruieşte doar în momentul morţii, şi nici doar în forma martirajului. Trebuie să o dăruim zi de zi. Trebuie să învăţăm zi de zi că eu nu posed viaţa mea pentru mine însumi. Zi de zi trebuie să învăţ să mă abandonez pe mine însumi; să stau la dispoziţie pentru acel lucru pentru care El, Domnul, are nevoie în acest moment de mine, chiar dacă alte lucruri îmi par mai frumoase şi mai importante. A dărui viaţa, nu a o lua. Şi tocmai în felul acesta experimentăm libertatea. Libertatea faţă de noi înşine, vastitatea existenţei. Tocmai în felul acesta, fiind utilă, viaţa noastră devine importantă şi frumoasă. Numai cine îşi dăruieşte viaţa, o găseşte.”

„Ca al doilea lucru, Domnul ne spune: `Eu cunosc oile mele şi oile mă cunosc pe Mine, aşa cum Tatăl mă cunoaşte pe Mine şi Eu îl cunosc pe Tatăl` (Ioan 10,14-15). Sunt două relaţii aparent total diferite ce se găsesc aici împletite una cu alta: relaţia dintre Isus şi Tatăl şi relaţia dintre Isus şi oamenii încredinţaţi Lui. Dar amândouă relaţiile merg împreună, pentru că oamenii, la urma urmelor, aparţin Tatălui şi sunt în căutarea Lui. Când ei îşi dau seama că cineva vorbeşte doar în nume propriu şi cu cuvinte proprii, atunci intuiesc că el nu poate fi ceea ce ei caută. Acolo însă unde răsună într-o persoană vocea Tatălui, se deschide poarta relaţiei pe care omul o aşteaptă. Astfel trebuie să fie, deci, şi în cazul nostru. Înainte de toate şi înăuntrul nostru trebuie să trăim relaţia cu Cristos şi prin El cu Tatăl; numai atunci putem înţelege cu adevărat oamenii, şi atunci ei îşi dau seama că au găsit adevăratul păstor. Evident, în cuvintele lui Isus este cuprinsă şi întreaga sarcină pastorală practică, de a-i urma pe oameni, de a-i căuta, de a fi deschişi faţă de nevoile şi cerinţele lor. Bineînţeles, este fundamentală cunoaşterea practică, concretă a persoanelor încredinţate mie, şi fireşte, este important a înţelege acest `a cunoaşte` în sensul biblic: nu există o cunoaştere adevărată fără iubire, fără un raport interior, fără o profundă acceptare a celuilalt. Păstorul nu se poate mulţumi cu a şti numele şi datele. Cunoaşterea sa trebuie să fie întotdeauna şi o cunoaştere cu inima. Acest lucru este însă realizabil, în fond, numai dacă Domnul ne-a deschis inima; dacă cunoaşterea noastră nu leagă persoanele de micul nostru eu privat, de mica noastră inimă, ci le face, în schimb, să simtă inima lui Isus, inima Domnului. Trebuie să fie o cunoaştere cu inima lui Isus şi orientată spre El, o cunoaştere ce nu leagă omul de mine, ci îl călăuzeşte spre Isus făcându-l astfel liber şi deschis. Pentru ca acest lucru să ne fie dăruit, dorim să ne rugăm din nou Domnului.”

„În fine Domnul vorbeşte despre slujirea unităţii încredinţată păstorului: `Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acestea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu şi va fi o singură turmă şi un singur păstor` (Ioan 10,16). Este acelaşi lucru pe care Ioan îl repetă după decizia sinedriului de a-l ucide pe Isus, când Caiafa a spus că ar fi mai bine să moară unul singur pentru popor, decât să piară naţiunea întreagă. Ioan recunoaşte în aceasta un cuvânt profetic şi adaugă: `Isus trebuia să moară pentru popor şi nu numai pentru popor, ci şi pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu` (Ioan 11,52). Se dezvăluie relaţia dintre cruce şi unitate; unitatea se plăteşte cu Crucea. Mai presus de toate însă se deschide orizontul universal al lucrării lui Isus. Dacă Ezechiel în profeţia sa despre păstor avea ca ţintă refacerea unităţii dintre triburile dispersate ale lui Israel (cf. Ezechiel 34,22-24), acum este vorba despre unificarea tuturor fiilor lui Dumnezeu, a omenirii – a Bisericii iudeilor şi păgânilor. Misiunea lui Isus priveşte omenirea întreagă, şi de aceea Bisericii îi este dată o responsabilitate pentru întreaga omenire, pentru ca aceasta să îl recunoască pe Dumnezeu, pe acel Dumnezeu care, pentru noi toţi, în Isus Cristos s-a făcut om, a pătimit, a murit şi a înviat. Biserica nu trebuie să se mulţumească niciodată cu ceata acelora la care a ajuns la un moment dat. Nu se poate retrage comod în limitele propriului mediu. I-a fost dată sarcina solicitudinii universale, trebuie să se îngrijească de toţi. Această mare îndatorire trebuie `să o traducem` în respectivele noastre misiuni. Evident, un preot, un păstor de suflete, trebuie înainte de toate să se preocupe de cei care cred şi trăiesc în Biserică, care caută în ea calea vieţii şi care, la rândul lor, ca pietre vii, construiesc Biserica şi astfel îl edifică şi îl susţin împreună şi pe preot. Totuşi, trebuie să ieşim mereu – cum spune Domnul – `pe drumuri şi cărări` (Luca 14,23), pentru a duce invitaţia lui Dumnezeu la ospăţul Său şi acelor oameni care până acum nu au auzit încă nimic despre ea, sau nu au fost mişcaţi lăuntric de ea. Slujirea unităţii are multe forme. Face întotdeauna parte din el şi angajarea pentru unitatea interioară a Bisericii, pentru ca ea, dincolo de toate diversităţile şi limitele, să fie un semn al prezenţei în lume a lui Dumnezeu, care singur poate crea o astfel de unitate.”

Citiţi textul integral al predicii aici.