Interviu: Europa fără Cristos?
19.08.2006, Torino (Catholica) - 
Europei îi este teamă de Cristos, afirmă Massimo Introvigne. Directorul Centrului de Studii despre Noile Religii (CESNUR) a publicat recent cartea „ll Dramma dell`Europa Senza Cristo. Il Relativismo Europeo nello Scontro delle Civiltà” (Drama Europei fără Cristos. Relativismul european în ciocnirea civilizaţiilor). În următorul interviu acordat agenţiei Zenit, Introvigne, autor a circa 30 de cărţi despre minorităţile religioase, vorbeşte despre „teama de Cristos”.
– „Drama Europei” este un titlu întrucâtva pesimist. Este oare situaţia atât de neagră?
– Nu cred că este un titlu exagerat. Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea au folosit expresii şi mai dramatice. Papa Ioan Paul al II-lea vorbea de exemplu despre „sinuciderea demografică a Europei” iar cartea mea tocmai această temă o tratează: în Europa numărul de copii per cuplu (dacă excludem cuplurile imigrante, incluzându-i pe imigranţii care au obţinut cetăţenie, care, în anumite ţări, precum Franţa, alterează statisticile) este sub nivelul înlocuirii naturale a populaţiei şi este tipic pentru civilizaţiile care mor.
Faptul că nu se nasc copii reprezintă nu doar o problemă economică ci şi morală şi religioasă, şi este semnul unei teribile crize a speranţei. Fără speranţă o civilizaţie moare. Criza morală este confirmată în plus de practicile şi legislaţiile privitoare la căsătoria şi adopţia cuplurilor homosexuale, de eutanasia din Olanda şi de experimentele cu embrioni. În fine, există o criză a instituţiilor europene care nu reuşesc în general să cadă de acord şi să vorbească cu o singură voce. Când totuşi reuşesc, o fac pe probleme neimportante, sau, mai rău, ca să impună ţărilor ce nu doresc o viziune morală relativistă asupra unor teme precum avortul, bioetica şi uniunile homosexuale.
– Afirmaţi că teama de Cristos îi dăunează Europei. Dar există mulţi europeni cărora nu are cum să le fie frică pentru că nici măcar nu îl cunosc pe Cristos. Este ignoranţa mai rea decât frica?
– De fapt toţi europenii îl cunosc pe Cristos. Este de ajuns să consultăm literaturile naţionale sau să ieşim din casă pentru a vedea peste tot semene ale creştinismului – capele, monumente şi biserici. Ceea ce unii numesc cristofobia este o respingere conştientă a acestei moşteniri creştine, o teamă legată în special de obligaţiile morale pe care le presupune îmbrăţişarea creştinismului. Este adevărat, fenomene precum succesul „Codului lui Da Vinci” arată că există de asemenea şi multă ignoranţă religioasă. Dar aceasta nu înseamnă că Isus Cristos ar fi un necunoscut.
Se ştie cine este El, dar nu sunt cunoscute adevărurile de credinţă care se referă la El, deoarece s-a pierdut contactul cu instituţiile religioase şi de asemenea datorită unui climat relativist ce s-a stabilit în timp, în care orice Dan Brown este considerat a avea aceeaşi autoritate cu a unui Episcop sau a unui profesor universitar, poate necredincios, dar care cunoaşte sursele istorice şi nu ar sprijini niciodată absurdităţile din „Codul lui Da Vinci”.
– Ce este „capitalul religios” la care vă referiţi în cartea Dvs?
– Conform unei şcoli de sociologie născută în Statele Unite, şi anume acea a economiei religioase, fiecare dintre noi avem un „capital religios” care este format din credinţele acumulate în tinereţea noastră, şi care, chiar după un proces de respingere a lor sau de înstrăinare de ele, ceva rămâne de care nu te poţi separa prea uşor. Din acest motiv, când un european nepracticant se întoarce la religie – un fenomen care astăzi şi în ultimii zece ani s-a întâmplat tot mai frecvent – el poate să se întoarcă cu uşurinţă la creştinism, sau poate la căi depărtate de dreapta credinţă dar care păstrează simboluri şi reminiscenţe din creştinism, precum Martorii lui Iehova, mai degrabă decât să se convertească la islamism sau budism.
Teoria economiei religioase afirmă că aceasta are loc pentru că există o tendinţă de conservare a capitalului religios. Acei europeni care se întorc la catolicism de la statutul de nepracticant sau de agnostic, fie devin penticostali, ori chiar Martori ai lui Ierhova, reţin în cele trei exemple tocmai date o parte din acel „capital religios” care vine din educaţia religioasă primită în tinereţe. În schimb cei care devin budişti sau musulmani renunţă la – aproape – tot capitalul lor religios şi îşi construiesc unul – aproape – nou, de la zero. De aceea, deşi convertirile la islamism şi budism sunt mai de interes pentru presă, majoritatea europenilor – în special după 11 septembrie, când mulţi şi-au pus problema propriei identităţi – care sunt interesaţi din nou de religie se întorc mai uşor şi mai semnificativ – statistic vorbind – la confesiuni creştine sau la căi ce păstrează unele elemente şi simboluri creştine.
Imi pare rau, dar nici Romania, nici Europa nu mai imi pare crestina. Sa speram ca acel capital religios va conta si se va simti candva, desi pentru generatia nascuta si educata (? ) sub comunisti ma intreb daca exista asa ceva. Vremuri grele…
Dintru inceput doresc sa precizez ca sunt crestin de confesiune romano-catolica. Consider ca cele doua biserici traditionale, cea de apus si cea de rasarit, se afla in „ contratimp“ cu realitatea vietii de zi cu zi a oamenilor. In general primeaza ceremonialul, spectaculosul, plecand de la fastuozitatea si somptuoziatea arhitecturala a majoritatii bisericilor si catedralelor, apoi odajdiile preotilor si tuturor ierarhilor si culminand cu fastuozitatea ceremonialului liturgic evident mai ales la ritul bizantin. Aparent biserica este rupta de realitate si de viata cotidiana cu tot ceea ce inseamna aceasta in ziua de azi. Pentru o intoarcere la adevaratul crestinism, avem nevoie de simplificare si simplitate, de oameni ai bisericii care sa arate si sa se imbrace precum toti oamenii, care sa vorbeasca simplu si pe „ limba“ fiecaruia. Este mare nevoie de adevarati „ invatatori“ , care sa „ ne poarte de mana“ prin labirinturile vietii tot mai complicate si mai tentaculare catre limanul de care fiecare dintre noi avem o disperata nevoie. Acest liman este insusi Domnul Cristos Isus, care trebuie descoperit si acceptat in mod individual de fiecare om. Descoperirea adevarata nu poate fi realizata numai prin cantece religioase si rugaciuni prescrise si rostite aidoma unor mantre, ci prin patrunderea in profunzimea adevarurilor de credinta. Cred cu convingere ca numai astfel se va putea opri declinul „ crestin“ al Europei si se va putea salva ceea ce mai poate fi salvat.
Slujba catolica este caracterizata prin fast si insasi bisericile sunt grandioase. Nu cred ca este nici o problema si pe mine in calitate de romao-catolic nu ma deranjeaza. Oricum crestinismul adevarat il purtam fiecare in sufletul nostru. Problema devarata este distrugerea morala prin acceptarea avorturilor, homosexualitatii, eutanasiei. Nu sunt valori crestine si de fapt cred ca nici o credinta decenta nu accepta asemenea aberatii!
E dureros ca in constitutia europeana nu sunt recunoscute radacinile crestine ale Europei. S-a ajuns chiar la impunerea unor sacrilegii precum avorturile, homosexualitatea si eutanasia. Nu faptul ca exista un cult fastuos este problema pentru in esenta a fi crestin nu este un fapt exterior ci tine de suflet.