„Am toată admiraţia pentru credinţa muncitorilor români din Israel!”
27.01.2007, Roma (Catholica) - „Ascultătorilor programului român al Radio Vatican le spun: Rugaţi-vă pentru pacea Ţării Sfinte! Nu vă fie teamă să veniţi pelerini la Ierusalim, Nazaret şi Betleem!” – sunt cuvintele Episcopului Giacinto-Bulos Marcuzzo, Vicar patriarhal pentru ritul latin în Israel şi auxiliar de Ierusalim, care la microfonul redacţiei în limba română a postului de radio al Vaticanului şi-a exprimat admiraţia pentru ataşamentul muncitorilor români din Israel faţă de Locurile Sfinte. Vă oferim o primă parte a interviului, versiunea integrală putând fi citită pe situl Radio Vatican.
– Excelenţă, când aţi întâlnit pentru prima dată migranţii români în Israel?
– Mai întâi de toate, un salut afectuos de la Nazaret. Ştim că Nazaretul este prin excelenţă oraşul salutului, pentru că la Nazaret Dumnezeu a salutat-o pe Sfânta Fecioară, prin arhanghelul Gabriel, şi a salutat aşadar noua umanitate şi orice om, cu renumitul salut în aramaică, atât de bogat în semnificaţii, „Shlom leh Mariam”, care înseamnă „Pace ţie, Marie!”, dar în limbile semitice înseamnă în acelaşi timp bucurie, har, iubire. Acesta este salutul de la Nazaret, întregul program al Noului Testament, şi venind de la Nazaret, acest lucru vreau să-l spun ascultătorilor acestui program.
M-aţi întrebat când am întâlnit primii imigranţi români în Israel. Ei bine, a fost tocmai când am fost numit Episcop la Nazaret şi Vicar (patriarhal) pentru Israel. I-am întâlnit mai întâi la Locurile Sfinte, pentru că erau persoane foarte, foarte ataşate, imediat ce aveau ocazia, de Locurile Sfinte. Prima mea imagine cu un grup de români am avut-o chiar în faţa bazilicii Bunei Vestiri. Era o sâmbătă, zi festivă în Israel. Românii se organizaseră singuri între ei, neavând încă un capelan al lor, şi veneau să viziteze Locurile Sfinte. M-am oprit, am avut câteva dificultăţi cu limba, dar apoi am reuşit să ne înţelegem în ebraică, pentru că aceste persoane, cu toate că sunt muncitori, învaţă destul de uşor această limbă. A fost impresionant pentru mine să văd pentru prima oară grupul de români, care pentru mine erau o noutate, să văd ataşamentul lor faţă de Locurile Sfinte, aşadar faţă de rădăcinile credinţei lor, pe care le descopereau venind la muncă în Israel, nu ca pelerini ci ca muncitori care sâmbăta se transformau în pelerini la Locurile Sfinte.
Apoi, natural, lucrurile au mers înainte, s-au îmbunătăţit foarte mult şi datorită faptului că prin Dieceza de Iaşi am avut trimiterea unui prim capelan, pe care mi-l amintesc foarte bine şi îl salut, dacă ne ascultă la radio, reverendul preot Iosif Dorcu, care a rămas pentru câţiva ani capelan al românilor. El a deschis cu adevărat drumurile şi a pus pe picioare noua activitate pastorală a migranţilor români din Israel. După el a venit al doilea capelan, cel actual, pr. Cristian Văcaru, pe care îl salut şi cu care colaborez. Cu trecerea timpului, se vedea o prezenţă crescândă, până când, la un moment dat, s-a verificat din nefericire o altă tendinţă care a adus multă suferinţă şi care ne-a făcut şi pe noi să suferim. Dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu. Iată, pe scurt, prima mea experienţă cu prietenii români în Israel.
– Cum a perceput populaţia locală prezenţa numeroasă a muncitorilor români?
– Prin populaţia locală se înţelege aici populaţia israeliană pe de o parte şi populaţia palestiniană, pe de alta. Populaţia israeliană, fraţii evrei, natural, vedeau în români o forţă de muncă, un ajutor de care aveau nevoie din ce în ce mai mult, în timp ce palestinienii aveau o atitudine pe care o putem considera duplicitară, contradictorie şi uneori chiar complementară. În ce sens? Muncitorii români sunt toţi sau aproape toţi creştini, catolici sau ortodocşi. Populaţia noastră palestiniană creştină este întotdeauna foarte mulţumită când vede alţi prieteni, alţi fraţi, alte surori care vin din întreaga lume şi împărtăşesc credinţa lor, şi care vin să lucreze şi să trăiască acolo împreună, în aceeaşi ţară. Dar în acelaşi timp, muncitorul român care ajungea acolo era puţin şi un concurent, fără să vrea, fireşte, pentru că aceşti români au fost aduşi pentru a lua locul muncitorilor palestinieni. Înainte de renumita „intifada”, mâna de lucru era asigurată de palestinieni, şi munca în Israel era pentru palestinieni resursa cea mai mare pentru ţara lor, pentru a-şi construi apoi o casă în propria ţară sau în propriul sat. După intifida, adică la începutul anilor `90, această situaţie s-a schimbat. Israelul a închis poarta de intrare pentru palestinieni şi a făcut să vină alţi muncitori, români dar şi din alte ţări: polonezi, nigerieni, ganezi, din America de Sud, Sri Lanka, India, Filipine şi alte ţări, dar mai ales din România, pentru că erau foarte pricepuţi în domeniul construcţiilor. Şi într-adevăr, acolo unde se construiau noile colonii, noile oraşe, noile case, acolo se găsea şi marea majoritate a românilor. Nu aş vrea să uit acum, prin intermediul la Radio Vatican, să le transmit acestor muncitori salutul meu afectuos: sunt oameni pe care i-am admirat cu adevărat. Au întâmpinat multe dificultăţi pentru a veni, acolo au muncit din greu, au muncit în condiţii foarte, foarte grele. Dar au fost curajoşi, au avut multă răbdare, multă statornicie, mult curaj şi multă solidaritate între ei, şi mai ales s-au arătat întotdeauna foarte prietenoşi cu populaţia, mai ales cu fraţii de credinţă palestinieni”.
