Misiunea este prozelitism?

15.03.2007, Iaşi (Catholica) - Constatăm adesea în jurul nostru o anumită ambiguitate în ceea ce priveşte misiunea şi, mai mult, o confuzie între misiune şi prozelitism. Mons. Petru Mareş, director Naţional al Operelor Misionare Pontificale, clarifică această distincţie într-un interviu acordat revistei „Lumina creştinului”, în numărul din luna ianuarie. Reproducem integral interviul consemnat de Minodora Mărtinaş.

– Conceptul de misiune are o sferă largă de semnificaţie, de la sensul laic şi profan la unul religios. Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi ce înseamnă misiune în contextul Bisericii.
– Prin misiune înţelegem acea trimitere a apostolilor de către Dumnezeu: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15). Orice misiune dumnezeiască are un început, o continuitate de-a lungul istoriei şi va avea un sfârşit atunci când Mântuitorul va veni. În vestirea a ceea ce Mântuitorul a făcut şi a învăţat în decursul celor trei ani de activitate publică găsim esenţialul, nucleul misiunii, care cuprinde întregul plan al lui Dumnezeu, Vechiul Testament şi Noul Testament care nu sunt de fapt decât un singur testament ce este transmis poporului lui Dumnezeu.

– Este întâlnită foarte adesea această confuzie între misiune şi prozelitism, considerându-se că a merge în misiune înseamnă a căuta să câştigi adepţi pentru propria religie. Aţi putea să faceţi o distincţie între aceste două aspecte?
– Fără îndoială, există o deosebire mare între felul în care este practicat prozelitismul şi felul în care este continuată misiunea Mântuitorului. În acţiunea de prozelitism intră nişte elemente care dovedesc un interes uman în vestire. Sunt unii care primesc cuvântul, sunt unii care îl resping. În acţiunea de prozelitism se ascunde o doză de egoism şi de lipsă de orientare pentru că am considera că noi suntem promotorii misiunii. Adevărul este cu totul altul. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor şi de aceea lucrarea misiunii nu este umană, ci divină. Protagonistul misiunii este Duhul Sfânt care lucrează în fiecare suflet: el inspiră şi converteşte sufletele. Aşadar, noi, oamenii, suntem simple instrumente. În predicarea evangheliei pot interveni însă şi defecte ce vin din partea noastră umană. Sfântul Paul avertiza: „Unii, ce-i drept, îl predică pe Cristos din invidie sau din duh de ceartă, pe când alţii, din bunăvoinţă. (…) Dar ce importanţă are? Numai ca, în orice fel, fie din făţărnicie, fie cu sinceritate, Cristos să fie vestit” (Fil 1,15-18). Cel care ascultă primeşte în acelaşi timp acţiunea internă a Duhului şi poate să devină atât de matur încât să ignore defectele vestirii.

– Într-adevăr, Duhul Sfânt este promotorul misiunii, aşa cum se afirmă şi în decretul Ad gentes. Care este însă rolul care revine omului în această lucrare misionară?
– Când este vorba despre misiuni trebuie să ne referim la Mântuitorul care prezintă această imagine: „Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul său” (Lc 10,2). Rugăciunea este un element esenţial în dezvoltarea misiunii. Sfânta Tereza nu a făcut nici o oră de misiologie, dar s-a rugat şi a îndeplinit tocmai ceea ce Mântuitorul a spus când a prezentat această misiune a secerişului. Cel care spune rozariul, de pildă, face un act misionar, sau micile mortificaţii oferite pentru sacrificiul vieţii misionarilor (în fiecare an sunt cel puţin 30 de misionari care mor pe câmpul de misiune). Predicarea evangheliei nu poate fi, aşadar, un act de prozelitism, cu atât mai mult cu cât ea este însăşi raţiunea de a fi a Bisericii. „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia” (1Cor 9,16), spunea sfântul Paul. Ne dăm seama astfel că această vestire a lui Cristos, departe de a fi rodul unui interes meschin sau chiar al unei simple iniţiative umane, reprezintă o datorie de la care nici un creştin nu se poate sustrage.