Cardinalul Scola analizează „Sacramentum Caritatis”

18.03.2007, Roma (Catholica) - Noua Exortaţie apostolică a Papei Benedict al XVI-lea este un important document ecumenic, afirmă Cardinalul Angelo Scola. „Sacramentum Caritatis” reflectă concluziile celei de-a 11-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor desfăşurată în Roma în perioada 2-23 octombrie 2005. Documentul a fost dat publicităţii marţi, 14 martie 2007. ZENIT a stat de vorbă cu Cardinalul Scola, relator general al adunării sinodale, care a evidenţiat anumite elemente ale documentului.

– Eminenţă, nu simţiţi că există un uşor dezechilibru în exortaţie: pe de o parte, încurajarea aprofundării acţiunii liturgice, urmărind o participare mai activă şi mai rodnică a credincioşilor; şi pe de altă parte, recomandarea de a se folosi limba latină în celebrările internaţionale şi încurajarea cântului gregorian, lăsând la o parte expresii religioase mai apropiate de oameni – de exemplu, dansurile sau cântecele africane din celebrările euharistice?
– Trebuie să înţelegem logica aflată la baza întregii exortaţii. Sfântul Părinte urmăreşte să prezinte toate caracteristicile concrete pentru ca Euharistia să fie actul unic euharistic al lui Dumnezeu în Isus Cristos care îi implică pe toţi credincioşii, fie ei din Sydney sau Milano, din Buenos Aires sau Kampala. Dar apoi, dă de asemenea îndrumări pentru ca cei aflaţi în aceste locuri să pună concret în practică acest rit unic.

Faptul că există un paragraf foarte important despre inculturare, şi că se spune că Conferinţele Episcopale împreună cu Dicasterele adecvate trebuie să continue această lucrare, răspunde tocmai la această exigenţă. Este clar că scopul unei Exortaţii postsinodale este acela de a se centra pe tot ceea ce ne uneşte, căci nu ar fi potrivit ca Papa să spună cum trebuie să aibă loc inculturarea în Africa sau în India. Sfântul Părinte recomandă ca Episcopii care sunt aici, în legătură cu Dicasterele, să facă acest lucru. După părerea mea nu există acest dezechilibru.

– Cu privire la tema libertăţii de cult, există impresia că nu sunt furnizate îndrumările concrete despre cum să fie favorizate celebrările euharistice în cadrul acelor comunităţi creştine care „trăiesc în condiţii de minoritate sau chiar de privare de libertatea religioasă” (n. 87). Care este opinia dumneavoastră?
– Şi aici trebuie să distingem ce poate face o Exortaţie postsinodală, adică un document care merge la toate Bisericile din lume şi care poate doar să atragă atenţia asupra principiilor şi poate da sugestii. De fapt, există o motivaţie pentru care Biserica trăieşte întotdeauna în cele două dimensiuni, universală şi particulară. Aşadar, depinde de cei care sunt la faţa locului, îmbrăţişând acest principiu, care a fost reafirmat cu multă forţă, al libertăţii de cult ca expresie a libertăţii religioase, să găsească cele mai bune modalităţi de a acţiona. Şi aici nu trebuie să uităm activităţile obişnuite ale Sfântului Părinte şi ale Sfântului Scaun care ajută în aceste situaţii. Deoarece altfel ar trebui să se intre în descrierea atât de detaliată a situaţiilor încât ar fi nevoie de un volum de 2000 de pagini.

– În sfârşit, în ce măsură ecleziologia euharistică subliniată în Sacramentum Caritatis poate călăuzi eforturile în vederea atingerii unităţii depline şi vizibile a tuturor creştinilor?
– Cred că din acest punct de vedere Exortaţia are o puternică valoare ecumenică, tocmai pentru că înţelege această legătură intrinsecă între Misterul euharistic, acţiunea liturgică şi noul cult spiritual (cfr. n. 5). Aşadar, în acest punct coincide mult cu sensibilitatea ortodoxă, dar merge mult şi în întâmpinarea fraţilor noştri protestanţi.